Ce face dragostea din om… (fragment din romanul Trăind clipa, de Nina Marcu)
Mai târziu, în curtea pârcălabului Vasile se produce rumoare mare. Omul de încredere al voievodului, trimis special de Măria Sa, care se afla iar cu trebi la Ploieşti, veni în ospeţie. Stăpâni şi slugi îi ies, evlavioşi, în cale, îl întâmpină cu respect, îi sărută dreapta – ca unei cinstite feţe bisericeşti ce se află – îi ating cu plecăciune pulpana anteriului său monahicesc. Trimisul e un bărbat înalt, mai mult gras decât voinic, trecut bine de prima tinereţe, dar părând că exuldă de sănătate şi voie bună. Îl însoţeşte doar un cirac de al său – vodă n-a vrut să atragă atenţia iscoadelor străine şi să trimită lume multă – înalt şi el, dar oropsit de Dumnezeu să poarte ditamai cocoaşa în spate. Ai fi zis, fără ea, că e bine legat, după cum îi joacă, precum piftiile Magdalinei, muşchii pe sub sutană. Dar are săracul şi alte defecte. Că Dumnezeu aşa dă, când dă, cu vadra, nu cu litra. Buza de sus, umbrită de o mustăcioară subţire, pesemne ca să ascundă pocinogul, e ridicată în sus mai mult ca la oamenii normali. Are, cum ar veni, gura strâmbă ciracul trimisului domnesc. Atât de strâmbă, că şi obrazul îi e adesea schimonosit din pricina ei. La unul dintre ochi poartă monoclu şi, se pare că nu vede bine nici aşa, căci s-a împiedicat de vreo două sute de ori, până la masă. Sau s-o fi împiedicând, săracul, pentru că are un picior mai scurt decât celălalt. Deci şi şchiop… Aşa gândeşte în sinea lui, încercând să nu-i ia seama ostentativ, pârcălabul.
Dar aproape hidos cum e, dacă îi iei seama dincolo de aparenţe, ucenicul trimisului domnesc are, cu şi fără monoclu, priviri iscoditoare. Zâmbet drept. Obraz ferm. Mers apăsat. Statură vânjoasă. Ochi bezmetici. De cum intră în curte, cerne obraznic adunarea cu privirea: pârcălabul Vasile, fratele domniei-sale, Stănilă, Safta, nevastă-sa, feciorii lor, bătrânul Spuzea, tatăl pârcălabului şi al lui Stănilă, slugi… Nu e suficient. Nu e tot. Nu e bine. Mai trebuie. Ochii scapără a fulgere negre. Gura se face pungă. Chipul se adumbreşte. N-aude remarcile gazdelor. Nici bineţea cinstitei feţe bisericeşti, spusă la venire. Arde. Ca-n iad.
Abia atunci o vede ieşind din casă pe Catalina, fiica pârcălabului. E îmbrăcată într-o rochie de mătase albastră şi nu se înghesuie nici să primească, nici să aducă omagii musafirilor, ca ceilalţi. Nu îi pasă de oamenii de la curte, veniţi la ei cu vorbă de la domn. Să fie sănătos Măria Sa. Dar politichia e treaba pârcălabului, nu a unei fete de 20 de ani. Tăcută, serioasă, aproape tristă, ea aşteaptă să treacă degrabă seara asta. Ştie deja că se va plictisi de moarte. Dar dacă tatăl ei a vrut să fie şi ea de faţă, ce să facă?
─ Fiţi bineveniţi în casa noastră! – zice pentru a zecea oară pârcălabul. Dar poftiţi înăuntru, să ne aşezăm la masă, că aşa stă bine oamenilor cumsecade ca noi.
─ Vasile, Stănilă, feciori! sare moşneagul, surd şi rupt definitiv de realitatea cotidiană. Ţineţi cinstitele obraze afară? Nu poftiţi oamenii în casă? Puseră muierile alea masa? Oamenii lui vodă afară, în picioare?! Se poate?!
─ Domnul să vă binecuvânteze, feţii mei! Pe domniile voastre, casele şi vitele, astă mâncare, de tot feliu, cum se arată, şi astă băutură, ce sticleşte în clondire de-ţi ia ochii! zice trimisul voievodului, închinându-se cu sârg şi păşind pragul casei.
─ Nesătul eşti, popo. Ce dracu’ îi dai din prima cu mâncarea şi băutura? şuieră din vârful limbii ciracul. Puteai să mai aştepţi, să le vezi, că nu crăpa rânza în tine.
─ Şi ce voiai? Să zic tatăl nostru din podul vostru, mănâncă prune şi nouă…
Un ghiont ca din întâmplare în coastele trimisului. Cel apostrofat îşi muşcă limba ca să nu tragă o înjurătură, de să lăţească gurile gazdelor a deplină mirare. Apoi, încremeneşte. Dracul de ucenic se apropie fără ruşine şi fără zăbavă de fata pârcălabului. Ca şi cum, o clipită fără să-i vorbească înseamnă moarte de om. Îl vede cum se înghesuieşte, se suceşte, se învârteşte, doar, doar reuşeşte să-i strecoare o vorbuliţă. „A dracu’ naţie de om pe faţa pământului, bolboroseşte în sinea-i trimisul lui vodă. Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, însă afurisitul şi zarafiorul ăsta la mari cazne şi grele păcate mă aruncă. Sunt verde la maţe de ce-am sfeclit-o când l-am văzut lângă fată. Şi acuma, el, ca el, că e rostuit în mâglisiri, ştie ce face, dar ce facem cu ea? Dacă se prinde cine-i apucatul, face bătaie de inimă şi ne dăm de gol toţi, de înfundăm beciurile domniei. De n-o fi fiind chiar mai rău. Adică s-o mierlim, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, chiar în floarea vieţişoarei noastre. Că Vodă nu ştie multe”.
Temerile popii se dovediră a fi, însă, neîntemeiate. Fata nu-i ia seama ucenicului. N-are ochi pentru el. Schimbă câteva vorbe cu verii ei şi cu un flăcăuaş cu obraz arămiu, care nu se dă mişcat de lângă poalele ei, şi intră în casă. Ciracul oftează de să-şi dea duhul, iar trimisul îşi pune furios mâna la gură. Dacă n-o face, scoate sigur niscaiva ocări din preasfinţita-i gură, de ruşinează întreaga adunare. Acum, la ceas de înţelepciune, trebuie să pună prieteşug cu chibzuinţa. Şi, cu mâna pe burdihan şi ochii la neisprăvitul de învăţăcel, intră şi popa.
─ Ia loc, părinţele, ia loc! îl îmbie o femeie trupeşă, care aleargă de colo, colo după treburi. Ciracul zâmbeşte femeii ca unei vechi cunoştinţe şi părinţelul face feţe, feţe: „Nu l-o pune Satana să facă alt pocinog? Nu e ioc stâmpărat!”
Lumea adunată în salon aşteaptă un cuvânt din partea preaminunatului oaspete. Un cot din partea ucenicului şi şoapta acestuia: „Acuma!”, îl determină pe trimis să înceapă predica:
─ Iubite ale mele gazde, întâi lăsaţi-mă să cuget şi să fac, după cuviinţă, închinăciune. Numele meu este Lupaşcu şi am cinstea să vin în casa voastră, ca om de încredere al lui Mihai Vodă, domnul şi stăpânul nostru, ţie-l sănătos şi în putere bunul şi făcătoriul de minuni Dumnezeul nostru, că tare e drept şi viteaz. Să ne închinăm şi să ne rugăm pentru el. Şi sunt, de asemenea, onorat să-l cunosc şi să-l cinstesc pe marele pârcălab Vasile, care l-a înfruntat fără teamă pe măria-sa, spunându-i că satul Ploiesci, pe care îl conduce cu mână aprigă şi forţă, nu se vinde nici domnului, nici altcuiva. Şi preţuiesc şi cinstitele obraze care se află la această încărcată şi-mbelşugată masă. Deie Domnul să fie mereu plină ca acuma. Dar, să ne amintim, prieteni, cum a fost cu domnia-sa, pârcălabul, în a cărui casă ne aflăm. Hotărâse el, Mihai Vodă, să facă oraş în satul moştenesc al Ploieştiului şi chemă, venind încoace, pe jupân pârcălab, acest brav om, de faţă colea, spunându-i: „Voi, pârcălabe, să-mi vindeţi satul vostru! Că am să fac târg în calea Ardealului, la ieşitul Prahovei din munţi”. Fără să stea pe gânduri, vajnicul nostru erou i-a răspuns verde: „Mărite doamne, ploieştenii sunt moşteni, oameni slobozi, oameni credincioşi Măriei-tale şi cum moşteni şi oameni slobozi vor să rămână, ei sărută mâna Măriei-tale, dar moşia lor nu ţi-o vând!”. Vodă atunci s-a făcut foc şi pară: “Pârcălabe, nu înţelegi? Trebuie să înţelegi! Îmi trebuie moşia voastră numaidecât!” „Păi nu ţi-om da-o, Măria-ta! Mare şi puternic eşti, mărite doamne, dar dreptatea este puterea Măriei-tale. Şi dreptatea este să ne laşi nouă ce este al nostru. Noi, iobagi nu vrem să fim! Şi moşteanul, dacă se lapădă de ogorul lui strămoşesc, nu mai e om, ci rob. Noi vom rămâne oameni slobozi, cu voia Măriei-tale”. Aşa e, cinstită adunare? Aşa e, desigur. Că, pe urmă v-a dat în loc Vodă moşia Băicoiului, ca să obţină ce dorea, contează mai puţin. Şi e-n van să vă spun că pârcălabul Vasile a câştigat, astfel, simpatia şi admiraţia Măriei-sale. Nu-l înfruntă în fiecare zi cineva aşa! Drept e Măria-sa. Şi acum îi trimite pârcălabului Vasile toate cele bune şi-l roagă să ierte îmbulzeala care va să fie de acuma în oraş şi, cât poate dumnealui, să ne ajute şi să ne sprijine în toate ale noastre demersuri de reîntregire a neamului. Că nu mai suportă Măria-sa să vadă fraţii despărţiţi de fraţi şi învinşi, şi terfeliţi de alte naţii ale lumii. Acesta cuvânt de la Măria-sa este, de mulţumire şi de rugăciune. Încă o dată, pârcălabe, cinstea noastră, a domnitorului, a mea şi a slab-ucenicului meu!
─ Ei, dar cinstea e de partea noastră! se bucură, ca un copil, pârcălabul. Am făcut atunci, când cu vânzarea satului nostru, ce trebuia. Îmi pare bine că Măria-sa nu s-a supărat de vorbele mele şi nu ne-a trecut pe toţi, câţi suntem pe aici, prin sabie şi foc. Cât despre ajutor pentru vremurile ce va să vie, după puterile noastre, ne-om strădui să-l dăm cum se cuvine. Ştim că se pregăteşte marea unire şi vom fi şi noi, aşa cum suntem în stare, lângă domnul nostru.
─ Aferim zicem domniei-tale, pârcălabe. Şi să-ţi ţină bunul Dumnezeu obiceiurile bune şi gândurile pe măsură. Să binecuvântăm, zic, acum aste bucate – hotărăşte monahul, cu ochii la fripturi şi plăcinte – şi să ne aşezăm la masă. Voi aduce cinci namazuri, închinăciuni, cum le mai spunem, pentru toţi câţi suntem pe aici. Voi a-mi spăla cu apă curată, neîncepută, după datină, mâinile şi picioarele, înainte de închinăciune, înainte să zic toate cele şi cred să fie curăţătoriu dă păcate a nu bea vin, a nu mâna vite necurate sau cu unghia crăpată, sau ce nu rumegă şi să nu fie mortăciune. Părăsire dă păcate să avem noi toţi şi eu cel spălat în abdestii şi să credem în Mântuitorul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Avem a vorbi, a face divan şi a pune ţara la cale. Măria-sa trimite cuvânt pentru toţi câţi locuiţi aici, stăpâni şi slugi. Să luăm o poziţie solemnă şi să continuăm: lăudat fie Domnul şi binecuvântată fie astă casă, care ne adăposteşte pe toţi, şi masa aceasta încărcată cu mâncări şi băuturi alese, şi cinstitele obraze, care ne sunt gazde, cu stăpâni şi slujitori ai lor, cu toată suflarea de pe aici. Pământul, fă Tu, Doamne, să fie fertil şi să ne dea nouă pâinea cea de toate zilele, pântecele femeilor noastre să rodească şi s-avem copii puternici şi sănătoşi, molima războiului să fie stârpită şi să trăim în pace, noi între noi şi cu vecinii noştri, care tânjesc după toate ale noastre, ca nişte hoţi ce se află. Şi să trăiască Mihai Voievod, din mila căruia ne adunatărăm toţi aici, în seara asta mare şi nepreţuită. Şi să fie lăudat Domnul Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin! Şi să mai zică şi ucenicul meu ceva, că eu am obosit şi nu mă mai ajută vocea!
─ Lă… lău… începe ucenicul, cu glas piţigăiat, după ce-şi aşează monoclul pe ochiul cu probleme, lăudat fi… fie Dom… Domnul Du… Dumnezeul nostru şi a… şi acum şi pu… pururea, şi-n ve… în vecii vecilor, amin! Fie ca grâ… grâul să crească pâ… până la brâu, co… cop… copiii să-i avem frumoşi şi voi… voinici şi să-nflorească trandafirii albaştri lângă o căsuţă mică şi curată, cât mai grabnic!
Ultima parte a frazei, ciracul o rostise clar, fără bâlbâieli, fără opinteli. Cei prezenţi aproape că-şi ţin burţile de râs. Bietul cocoşat: auzi, trandafiri albaştri… E dus, e sărac cu duhul… Ceva are… Doar Catalina tresare de să răstoarne masa. Parcă i-a înflorit fericirea pe chip. Aproape că e gata să ţâşnească de pe scaun şi să fugă la ucenic. Lingura din mână îi tremură, parcă are friguri, şi ciorba de cocoş se agită jumulită în farfurie. Lupea îşi pune mâinile în cap: „Până aici ne-a fost. Vai de mama care ne-a făcut!” Dar, o clipă, două perechi de ochi se întâlnesc peste masă. Se sărută, se mângâie, se înţeleg. Ca prin minune, fata se linişteşte. „Aferim ţie, Doamne!” – bodogăne Lupea, fără să priceapă ce-a fost.
Petrecerea se încinge. În capul mesei, cinstitul Lupaşcu se luptă cu friptura caldă şi vinul rece, în vreme ce propovăduieşte voios şi pe înţeles politica lui Mihai Viteazul. Zic unii că domnul e hrăpăreţ, avar şi nu se mai satură de pământ şi de avere ca, de altfel, şi fraţii Buzeşti ori Cantacuzinii, care îl însoţesc şi care, la fel, îşi sporiseră moşiile şi satele prin matrapazlâcuri şi viclenii. Alţii îl compară pe Viteaz cu Ştefan cel Mare. Despre cel din urmă vorbesc frumos, pe primul nu îl înţeleg şi nu îl apreciază. Legătura lui Mihai nu e prea bine văzută de popor. Şi popa ştie că se spune că nu mulţi vor fi cei care îl vor plânge pe voievod, când nu va mai fi. Dar, cum subliniază trimisul lui Vodă în discursul său, Mihai a devenit în timp spaima turcilor, deşi când venise la tronul ţării era cunoscut ca om al turcilor. Şi cine să nege că Mihai Vodă este un om înţelept şi puternic, care ştie ce vrea şi luptă să reuşească? Limba dezlegată de vin a popii vorbeşte despre conştiinţa de neam, conştiinţa naţională şi cei de la masă se înfioară. Da, e mare nevoie ca unirea, prima mare unire din istorie, să aibă loc. Să se înfăptuiască. Chiar urmând planul dacic, ca să se poată apăra mai bine la graniţe, Mihai e pe cale să scrie istoria.
Auditoriul e pătruns. Catalina ascultă şi ea, cu ochii la învăţăcel. El n-o mai priveşte deloc. Parcă evită cu bună ştiinţă să se mai uite la ea. A zis că se îneacă de câteva ori în apele din ochii ei. Poate chiar s-a înecat. Şi, de câteva ori se chinuise să iasă la liman. Dacă îl mai năvălesc apele alea bezmetice o dată, nu mai scapă.
Şi, ca să îndepărteze inundaţia, ucenicul tot încearcă să prindă privirile lui Lupaşcu, prins cu mâncatul, băutul, vorbitul. Nu ştiu dacă în ordinea asta. La un moment dat, după multe încercări, între cei doi are loc următoarea discuţie:
─ După ce vom fi plecat de la cinstiţii gospodari, am să pun călăul să-ţi scoată ochii şi să-ţi taie urechile. Că şi aşa nu vezi şi nu auzi nimic cu ele. La ce naiba să le mai porţi? Popă netot, beţiv şi lung la vorbă…
─ Păi, da… După ce mi-ai tăiat frumuseţe de barbă ca să intru în rolul ăsta, de trimis al domnului, şi-am ajuns ca un smârcâit de neamţ, ai pus gând rău şi altor bunuri trupeşti, aflate în posesia mea.
─ De o oră îţi fac semn şi tu zici că eşti lovit cu leuca în moalele capului!
─ Păi, de, săracul de mine! Eu ce să ştiu să fac mai întâi? Pe pârcălab să-l laud, pe vodă să-l apăr, pe domnia-ta să te strunesc, pe fată s-o ţin sub căutătură… Că-n mare belea am intrat când m-am băgat în slujba domniei-tale! Şi dacă ne află vodă ce făcutărăm noi în serişoara asta, fără ştirea şi acordul său, pune să ne spânzure de turla bisericii Sfântul Nicolae Nou. Ca pe hoţii de cai. Ca să ne vadă tot natul şi jupâniţa asta nurlie, pentru care jucăm noi tot acest mascaralâc. Aoleu, ce picioare îmi tragi pe sub masă, logofete. Hai, că n-am zis nimic. Dar să mă ierte Dumnezeu, sau să nu mă ierte şi să mor ca mortu’, tu, pârdalnice logofete, nu mori de moarte bună, pe perna ta, ca omul liniştit la cap.
─ Cred c-am să-ţi sucesc gâtul ca la porumbei, dacă nu taci. Ascultă aici!
─ E, na… Ba să tac, ba să ascult. Şi de când faci coaliţie cu masculii, domnia-ta? Că să mă ierte Dumnezeu, că n-ar trebui să zic…
─ Lasă-l pe Dumnezeu, că nu te iartă, că eşti prea plin de păcate. Uite care e situaţia: schimbăm planul, acţionăm altfel, că nu se mai potriveşte…
─ Mai bine mă băgam fată în casă la jupâneasa Sultana, ştii domnia-ta care! Mai bine mă făceam frate cu dracu’, decât mă angajam să te slujesc pe tine. Ce-ţi mai tună capul, luminăţia-ta? Că după ce-o râde lumea de mine ca de un popă ras, tuns şi frezat ce mă aflu… Aşa am ajuns acuma şi sunt om bătrân şi tare eram la locul meu. Că eram la locul meu până să te cunosc, să…
─ Ţii cuvântări ca-n altar, popo. Predicariseşti, propăvăduieşti, pilduieşti. Ai prins gustul, care va să zică. Ţi-am spus să laşi predicile şi să asculţi.
─ Ascult, ascult… N-aş mai asculta…
─ Eu plec…
─ Ce vorbeşti, Franz? Jupân logofete, adică… Plecăm amândoi, că amândoi venitărăm încoace.
─ Uită-te la mine: dacă nu te biciuiesc eu însumi cu biciul de mătase, înmuiat în apă rece, să nu-mi zici mie pe nume. Ascultă odată, popă răspopit!
─ Da’ hotărăşte-te, bre, odată! Zi ce vrei să fac: să mă uit ori să ascult?
─ Şi una, şi alta. Eu plec. Tu rămâi să-i ţii pe ăştia toţi în lesă. În pripon. Nu-i scapi din mână. Le vorbeşti, le spui poveşti, le cânţi, îi faci să râdă, îi faci să plângă, îi chemi la revoluţie, îi scoţi la dans… Faci ce vrei şi cum vrei tu, dar să nu se mişte unul din salon, pricepi?
─ Aracan de zilele mele, cele grele şi cele amărâte! Ai fost de când te ştiu nebun, ba şi jumătate, pe deasupra, nu doar nebun. Dar amarnic ca acum nu mi-ai fost nicicând, logofete. Te-ai zărghit de tot. Bag seamă că e musai să o aduc pe baba Dochia să te descânte bine, să te puie la crucea Preacuratei, să te dea cu usturoi. Ca să scoată dracii din tine şi din toată pielea ta. Da’ nici aşa nu ştiu de ai scăpare. Doamne, iartă-mă, că n-ar trebui să zic…
─ Aşa e, n-ar trebui să zici. Nici asta, nici altceva. M-asculţi şi pe mine?
─ Apăi că tot asta fac. Că de nu te ascultam, ehei, eram departe acum şi cineva, nu fitecine, ca acum. Tiran eşti, logofete! O vorbă nu pot să zic şi eu…
─ Oho… Nevorbit mai eşti, popo. Îi spui c-o aştept la portiţa din spatele grădinii. Toată noaptea. Să vină când poate.
─ Nu e bine ce faci, logofete. Încalci legea pământului nostru, stabilită de ani şi ani. Că doar n-oi fi fiind vreun pui de turc, să ai mai multe!
─ Dragostea n-are lege, nici veche, nici nouă. Tacă-ţi fleanca şi ia aminte: eu o să mă prefac că m-am îmbătat şi tu, ca mai mare al meu…
─ Oho, hai că zici bine! Îmi place că recunoşti! M-am ajuns şi eu o dată! Zi mai departe, logofete. Eu, ca mai mare al tău…
─ Te superi că te fac de ocară şi panaramă şi mă trimiţi acasă, adică la tabără. Ca să nu produc, cum ar veni, pagube şi supărări preacinstiţilor gospodari. Ei îi spui mai târziu. S-adoarmă ăştia, să obosească, să se îmbete. Şi ai grijă de ţiganul ăla voinic de lângă uşă, care o soarbe cu căutătura. Toata seara nu şi-a luat ochii de la ea. Ţine-l sub observaţie.
─ Parascovenia cui ştiu eu, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic.
─ Ţi-am spus: nu zice, dacă n-ar trebui să zici.
─ Zic şi repet de o mie de ori. Doar nu ţi-ai pus în gând să faci nu ş’ ce prostii, de-i vrei pe ăştia adormiţi şi îmbeţiţi.
─ Când ne-om linişti după toate astea, când terminăm cu turcii şi alte naţii, când o să mă aşez la casa mea, când unirea fi-va înfăptuită, am să-ţi găsesc o mândruţă frumoasă, pe care să ţi-o iei de nevastă. Că meriţi şi tu… Am să te şi cunun, dacă vrei. Cu Catalina mea.
─ Eu zic că cu Ilincuţa.
─ Popă prost!
─ Popă, nepopă, prost, neprost, e cum zic eu. Ce mai tura-vura? Ai luat-o din loc. Ce e mai rău ca până acum, e că ţi s-au aprins cele călcâie. De zici că stai pe un butoi cu jăratic şi de-aia te-ai încins în halul ăsta. Când era cu toate ibovnicele, treacă, meargă. Era, se ducea, gata! Acuma, însă… Nu-mi miroase a bine. E gravă situaţiunea. Să nu dai iar cu piciorul ăla pe sub masă la ţurloaie, că strig de-ţi stric toată daravera. Dacă nu dai, al tău sunt.
─ Bun! Dacă ai terminat cu judecăţile şi intelighenţia, poate faci şi ce-ţi spun eu. Laşi să treacă o vreme după ce vorbim acum, mă vezi beat, te înfurii şi mă trimiţi de aici. La tabără. Lângă Vodă. Apoi vorbeşti cu ea. Respectuos, popo! Nu cum faci cu mine. Şi fără să bată la ochi.
─ Afurisită naţie mai sunteţi şi voi, Văcăreştii ăştia! Luptaţi pentru ţară, vă daţi ultima picătură de sânge şi de viaţă, nu vă precupeţiţi averile, dar nu vă puteţi lepăda de fuste. Adecă, cel puţin domnia-ta aşa eşti. Că nu pot să bag toţi Văcăreştii într-o oală. N-ar fi drept. Pe dumnealui Pătraşcu, nici atâtica. Amarnică muiere, dom’le, până mai la urma urmei, fata asta a pârcălabului! Stau şi mă uit la ea şi înţeleg. Te înţeleg. De frumoasă, e frumoasă, nu poci să zic că nu. Şi are nişte ochi de şerpoaică, de te bagă în răcori. La boală câinească, Doamne, iartă-mă, că n-ar trebui să zic, te bagă. Iote cum se uită. Te soarbe din priviri cum o sorbi şi domnia-ta. Dragoste mare, boală grea. Mare păcat, logofete, că eşti legat!
Dedându-se peste măsură plăcerilor bahice – asta putea să vadă tot petrecăreţul din sala de ospeţe – ucenicul începe în scurtă vreme să se legene pe picioare, mai ceva ca salcia bătută de vânt. Intrigată, Catalina a dat de câteva ori să intre în vorbă cu el. Nu înţelege. Ce se întâmplă? Mai ales că se fereşte atent de privirile ei. Dar când se apropie de el şi vrea să deschidă gura, se pomeneşte cu trimisul voievodului lângă ea. S-a găsit s-o întrebe despre plăcinte. Aceasta cum este făcută? Dar acesteia ce i s-a adăugat, de-i aşa bună? Dar de care brânză s-a pus? Şi merele de unde sunt luate? O fi vreun măr lăudat cu mere de astea?
Catalina e furioasă. De parcă e ea regina plăcintelor, aşa o descoase. Se aşează pe scaun, cu zvâcnet de gând să-l aiurească, până la urmă, pe popă. Şi uite, acesta îşi vede ciracul aghesmuit peste poate. Cu degetul arătător îl dojeneşte şi îl îmbie să se apropie. Îşi drege glasul şi tună peste sală, cât să audă întreaga cinstită adunare, deşi, dacă ar fi fost după Catalina, ar fi fost bine să-l apostrofeze între patru ochi:
─ Ai obosit, fiule. E greu să duci cele pocale pline până la gură. Ai lăcomit la vinul jupânului pârcălab. Vei fi afurisit, că ai făcut abuzanţă. Îţi poruncesc să-ţi iei tot calabalâcul cu care ai venit şi să te întorci la tabără. Dacă află Măria-sa… Vai şi văleleu, ce ocară şi ruşine pe capul nostru! Venitărăm cu o treabă, gazdele noastre au fost omenoase şi iaca bucluc. Tare-mi e ca, nu cumva, în starea în care-mi eşti, să faci oarece pocinoage şi stricăciuni cinstiţilor gospodari. Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic! Hai, du-te! Om bătrân ce sunt, să îndur ruşinea unui bicisnic ca tine! Du-te, du-te! Pohtesc să nu te mai văz.
─ Lasă-l, sfinţia-ta, îi ia apărarea ciracului pârcălabul. Lasă-l, că nu face nimic, nu strică nimic. E şi el vesel. Nu-l mai certa, nu-l mai oropsi, că e şi aşa bătut de soartă. Se bucură şi el de prieteşugul nostru.
─ Nu, nu, nu… Ce-a făcut acest neisprăvit, este cum nu se poate mai grav, pârcălabe. Păi, un slujitor al Domnului şi al domniei să ajungă să umble în patru labe? S-a făcut criţă. Că parcă n-a mai văzut vin la lumina ochilor. Să-l facă de râs pe Măria-sa, pe bunul Dumnezeu, dar şi pe mine, pârcălabe, şi pe mine, care cu credinţă l-am învăţat că cele lumeşti se duc cu demnitate şi vitejie, când se duc… Îmi vine şi să plâng, om bătrân, de aşa ofensă. Du-te fiule, du-te şi hodineşte-ţi cele ciolane afumate. Domnul fie cu tine. Sper că ştii drumul. Să te culci, ca nu care cumva să te descopere străjile mangă şi să anunţe domnia.
Când ucenicul iese împleticit şi lălăind o melodie, Catalina dă să zvâcnească de pe scaun. Vigilent ca o matroană de bordel, Lupea o prinde de mână şi o împinge binişor, înapoi pe scaun:
─ Stai locului, frumoasă copilă. Nu trebuie să te tulbure şi să te întristeze viaţa asta, cu toate ale ei şiretenii. Am a-ţi spune o vorbă. Nu căta să te ardici, că strici tot şi fuse în zadar mascaralâcul nostru. Eu am misie grea, jupâniţă. Trebuie să-i ţin în frâu şi în buiestru pe toţi ai casei, ca domnia-ta, nevăzută şi neştiută de nimerica, să te duci în fundul grădinii, la portiţă, unde te-aşteaptă acel zănatic stăpân al meu, care am văzut, îţi e şi domniei-tale drag, tot aşa cum îi eşti domnia-ta lui. Şi domnia-ta ai misie, dar una plăcută şi dulceagă, precum rubiniul din bărdace. Pohtesc să ai, însă, răbdare, să nu fugi ca scăpată din zălog acum.
─ Era beat criţă, cum ai spus?
─ Cine? Logofătul? Aferim, Doamne, iartă-mă că n-ar trebui să zic. Logofătul e dracu’ gol, goluţ. E-n stare să dea de duşcă zece vedre cu vin şi n-are nimic. E mai treaz ca mine şi domnia-ta la un loc. Se vede că nu-l cunoşti cum trebuieşte. Vreau să zic din ponctul ăsta de vedere, al beţivănelilor. Pune taurul jos, dar el rămâne pe picioare. Şi cu mintea limpede, de n-am putut să pomenesc. Şi cum, Doamne sfinte să se îmbeţească acuma din două căni? Că doar atâta a dat pe gât. Nu mergea vinul, l-am văzut eu… Se perpelea ca berbecele la proţap, că nu poate fi mai repede cu domnia-ta. Nu vezi cum ne împopoţonarăm, ca să facem impresiune?
─ La început, nu v-am recunoscut pe niciunul. Dar de ce-aţi făcut asta?
─ Eh, jupâniţă, despre aste trebi, ai face domnia-ta bine să-l întrebi pe dumnealui, jupân logofăt Şerban Văcărescu, că domnia-lui a venit cu hotărisirile astea, de să mă bage, om bătrân ce mă aflu, la grele cazne, când va prinde vodă de veste. Darmite jupân Pătraşcu! Acesta foc şi pară se va făcea! Eu, îţi spui drept, n-am vrut. Că e belea, că e treabă cu primejduire, că oamenii întregi la minte nu fac de-alde astea. Dar, ori că vorbeai la pereţi, ori cu logofătul, tot una era. S-a zărghit de tot. Ne-am dus cu trebi, trimişi de Măria-sa şi ne-am întors, şi el tot cu ochii sticlă pe cele coclauri şi inima prinsă în cuişoare. Am dat iama prin armatele turceşti, am scurtat de căpăţâni niscaiva spahii şi ieniceri, dar logofătul e tot pierdut şi risipit. Acuma, jupâniţă, rogu-te să aibi de grijă şi să nu fugi spre grădină chiar în clipa aceasta. Că a zis că te aşteaptă, să nu te grăbeşti. Lasă să mai toarcă vremea aşa, ca la un caier, ca ăşti cinstiţi meseni să nu bage de seamă că e înţelegere între domnia-ta şi pârdalnicul de ucenic al meu. Şi că eu, saracan de bătrâneţile mele şi de barba cea sură, dusă pe apa Sâmbetei, din pricină că aşa dorit-a marele logofăt, stăpân al meu, v-am înlesnit întâlneala cea aducătoare de plăceri şi bucurii. Am fost, adicătelea, peţitoare. Laşi să treacă, aşa, ca la un pătrar de ceas, cam cât îmi treb’e mie să dau de duşcă cele clondire cu vin de colo. Apoi, spui că pleci la culcare. E unul aicea, parascovenia lui şi-a mă-sii, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, care nu te scapă din ochi. L-a văzut şi jupân Şerban şi mi-a atras atenţiunea despre el. Aibi de grijă, nu te încrede în el, că nu pare soi bun. Şi cată de te linişteşte, nu te mai agita toată, că trădezi operaţiunea. În chestiuni din astea, trebuie să-ţi păstrezi sângele rece. Că, de te dai de gol, jupâniţă, mă tem că iese una mare, aici în casă. Te-am văzut eu, eşti fată curajoasă, nu lăsa emoţiunea să te conducă. Până pleci, nu mai vorbim, noi doi, că bate la ochi.
Umbre albe, simt în noaptea din mine, veghează iar lângă pat. Vine una, pleacă alta, vorbesc mai multe. E mereu cineva aici. Se uită la mine, la ace, la cleşti, la alte aparate pe care nu le disting. Nu ştiu de ce mă păzesc aşa. Nu înţeleg. Nu reuşesc să înţeleg. Pentru că, de o vreme, nu mai sunt în război cu ele. Parcă am încheiat, în ce ne priveşte, un armistiţiu. Nu mă mai agit să scap, nu mă mai grăbesc să fug. Sunt parte într-o poveste şi îmi e bine aşa. Nu mai stârnesc, nu mai provoc, nu mai irump. Nici ele nu mă mai scormonesc nebune prin lăuntruri. Ne tolerăm, aş zice, măcar deocamdată, arătările albe şi eu. Aşa că, nu înţeleg de ce nu au încredere în mine. Sunt prizoniera lor, dar una potolită la momentul acesta. Cum nu înţeleg nici de ce îmi stă pe urme bolidul acela. Îl văd cum vine năprasnic după mine. E încă departe şi mersul meu e ferm şi grăbit, dar bolidul zălud parcă zboară, nu merge. În curând, va fi lângă mine. Ştiu asta, deşi nu înţeleg. Întâlnirea aceea nu poate fi evitată. Eu nu sunt Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu vrea să îndepărteze bolidul.
Catalina stă ca pe ghimpi. Tot cată la clondirele lui Lupea, să vadă când le dă odată pe gât. Dar popa pare mai degrabă că se căzneşte să-i ameţească pe ceilalţi, decât pe el. Ia cana în mână, ia şi ulciorul, dar sieşi nu-şi pune picătură. În schimb, toarnă pentru cei de la masă fără regrete şi oprelişti. Ba, îi şi îmbie cu limbă mieroasă să nu facă economie la vin: „Ăsta e nectar de-al zeilor de demult, nu cârmâz! Ăsta te scoală de pe boală. Te trezeşte din morţi!”
Rânduri cu dichis 