Miel la ceaun

                Numai gândul la mâncarea gătită la foc de lemne îmi provoacă amintiri din bucătăria bunicii, cu miros de busuioc la grindă, un iz de fum și mâțe în care se împiedica bunicul, de le zicea de toți hristoșii. După desfătarea de la Paști, când gospodina pune în oale tot ce e mai bun din miel, e rândul oaselor mai sărace în carne să bucure papilele gustative ale gurmanzilor. Domnu’ Platec, un maestru al gustului, zicea: Dacă vrei gust, fă mâncarea pe lemne, în oală de tuci, dacă vrei aromă, fă-o pe aragaz!

       Azi, gospodina găteste miel la ceaun. În ajun, a grijit carnea, pe care a spălat-o în mai multe ape reci, să se ducă danfurile prin vecini, a așezat-o în baie de vin roșu și mirodenii, usturoi zdrobit, ceapă și două linguri de miere , a acoperit-o cu un ștergar, apoi a lăsat-o să se odihnească peste noapte în cămară, la răcoare. Sosul ăsta de vin frăgezește carnea și o îmbată de amor…, pardon, de savori.

        Bărbatul casei pregătește lemne subțiri și uscate, curăță ceaunul ăl mare, de douăzeci de kile, pe care îl așază frumos pe sobă. Focul arde, ceaunul începe să se încălzească. Tot el, omul muierii gospodine, aruncă o mână zdravănă de slană, când ceaunul e încins (dacă nu-i slană, că ești doar o țâră la dietă, pui o cană de ulei) și o lasă să sfârâie, cât bea un pahar aburit cu compot rece, proaspăt adus din beci. Peste slana topită, pune o strachină mare de vreo două kile de ceapă tocată cu lacrimile muierii și mestecă încet, să nu se prindă de fund.

               Între timp, femeia lui îi aduce la îndemână tot ce mai trântește el nervos în ceaun: ardei tocați, mai pe urmă, carnea scoasă din baiț, care a căpătat o culoare roz, cartofii curățați și tăiați în patru, sucul de roșii de la beci (merge și bulion, dar rărit cu apă călduță). Când ceapa capătă o culoare aurie, încep și vecinii să-și găsească de lucru pe la el: ba le trebuie un topor, ba o coasă…

             Bărbatul pune cu grijă carnea în ceaun (nu o trântește, cum se lăuda mai devreme), să nu stropească plita, că se afumă pereții, după aceea toarnă peste cam trei sferturi din vinul în care și-a făcut somnul. Pune un capac, potrivește focul (să nu se stingă, nici în caz de incendiu!) și se duce în treburile lui cam pentru un ceas.

                După astă vreme, verifică dacă e făcută carnea (trebuie să se despartă de os) și pune foi de dafin, piper boabe, sare grunjoasă și ce mai găsește prin bucătăria nevestei. De-acum focul trebuie să fie mai domol, pentru încă vreun ceas, timp în care lasă capacul deoparte și mestecă de zor cu un linguroi de lemn,  mai scapă câte-o înjurătură că-și frige deștele, iar  nevasta îl mai șterge de sudoare. Când sosul a scăzut aproape de tot, pune cartofii și sosul de roșii (cam o ulcică), apoi le mai trage un clocot. Repede, nevasta pune alt ceaun pe foc, pentru mămăliguță.

            Când e gata și toată casă e deja în jurul mesei cu furculița în mână, se dă ceaunul de pe foc și pe pune fierbinte în strachini, pe masa în mijlocul căreia tronează mămăliga tăiată cu ață.

                Face semnul crucii și zice: vezi, nevastă, ce multă treabă am făcut eu azi?

S-aveți poftă!

Andreea Duduman