Cum să uiţi o femeie de Dan Lungu-Fragment

   Era o lumină soioasă şi întregul imobil mirosea a cartofi prăjiţi. Un miros intrat în tencuială, care încă de la intrare te învelea, domestic, într-o aureolă olfactivă ca într-un scămoşat halat de casă. Locuiam acolo împreună cu Marga de un an şi jumătate şi rareori vreun alt iz reuşise să-şi impună supremaţia. Doar un nas fin ca al ei putea depista, în momentele de graţie, concurenţa agresivă a mirosului de pensionari îndopaţi cu medicamente. Sau de murături împuţite, cărate cu paşi îngălaţi pe holul interminabil, până la lift.
Mi-era o foame de-aş fi mâncat şi surcele !

   Inevitabil, în astfel de momente, mirosul greu şi rânced devine apetisant, iar blocul de garsoniere păduchioase se transformă, ca prin farmec, nu într-o căsuţă de turtă dulce ci într-o porţie multietajată de cartofi crocanţi. Am încercat surescitat clanţa. Gastrita mă rodea ca o cusătura incomodă, aşa că n-aveam timp de chei. Am bătut în uşă ca disperatul, cu mâinile şi picioarele. Am strigat ca sunt eu. Eu, Andi. În cele din urmă, am cotrobăit după chei în geanta de umăr, printre pixuri, hârtii şi o mie de alte răhăţişuri, jurând răzbunare ingenioasă la adresa prezenţei feminine de dincolo. Foamea nu-mi dădea răgaz să meditez la detalii, dar cu siguranţă avea să fie plină de cruzime, de tip asiatic. Ceva naşpa! Am intrat, răcnind :„Sus mâinile! E ceva de haleală în casa asta ?”

    Înăuntru era beznă ca-n ou şi duhnea a jojoba. Cum televizorul nu funcţiona, am ştiut că Marga nu e acasă. Am aprins lumina. Patul era gol, iar pătura în carouri zâmbea strâmb, cu un colţ atârnând mai jos decât celălalt. Nu-mi imaginam unde poate fi, dar pe moment nici nu eram mort de curiozitate. Mi-era foame, nu voiam decât să bag ceva sub nas. Să-mi pansez rosătura. M-am repezit în bucătărie la frigider şi am aruncat, de-a valma, pe masă ce-am găsit, golindu-l pe jumătate: două cepe, o bucată de brânză şi un borcănel cu dulceaţă de dude. Ouă nu mai erau. Las’ că nici nu-s sănătoase pe seară, m-am conolat. Am început a mânca din picioare. Ceea ce numeam bucătărie nu era decât un soi de debara mai mare, unde aşezatul fundului pe scaun se dovedea o adevărată aventură. După câteva înghiţituri, m-am întors în cameră pentru a da drumul la televizor. Abia atunci am zărit bileţelul pe masă. Vorba vine „bileţel”, căci era pe carton destul de mare, de calitate, gălbui şi poros, aşezat vizibil, ca rezervările la restaurantele care se respectă.

   Scria: „Dragă Andi, am plecat. Te rog să mă ierţi! Cândva o să înţelegi. Marga”. Un scris de mână, cu litere mari, caligrafic, ca de şcolăriţă proaspăt înţărcată. Nu-i cunoşteam scrisul, de obicei schimbam e-mailuri. „Ştie că trebuie să ţin regim şi face poante nesărate” am mormăit, cu gândul la o întâmplare mai veche. Nu trecuseră şase luni de când plănuise să-mi joace un renghi asemănător. Îmi lăsase un mesaj cum că pleacă pentru câteva zile la maică-sa la Piatra şi că să fiu cuminte. Era un textuleţ scurt, scos la imprimantă, ceea ce înseamnă că farsa fusese coaptă la serviciu. Eventual cu contribuţia dezinteresată şi nevinovată a colegilor, care abia aşteptau să o poată compătimi. Eu am ajuns acasă cu câteva beri la bord, aşa că l-am descifrat cruciş şi am amânat dezlegarea misterului până a doua zi. Pe scurt, am aterizat direct în freză şi am adormit buştean. M-am trezit dimineaţa cu Marga încălzindu-mi spatele, îmbufnată. Stătuse ciucită în dulap să mă spioneze preţ de câteva ceasuri. Voise să ştie dacă atunci când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe masă. În cele din urmă sforăiturile mele şi cârceii repetaţi o determinară să iasă din dulap, amorţită şi plină de draci. Nu numai că-i înşelasem intuiţiile neaducând nici o blondă în garsoniera conjugală, dar nu dădusem nici un telefon compromiţător şi nici măcar n-o apelasem să văd pe unde e cu trenul şi să mă interesez cum se simte. Cică nu se aşteptase la atâta nesimţire din partea mea…………