Ciobanul norilor, de Paula Gabor (premiul al II-lea la Concursul bilingv de creație „Pe aripile creației”, ediția 2019)

Concursul bilingv de creație  „Pe aripile creației”, ediția 2019

Premiul al II-lea

               

Ciobanul norilor,

                                                                                de Paula Gabor

Prolog

   Donul puse stiloul jos și își masă tâmplele. Toate problemele nerezolvate de vechiul Lord au rămas în grija lui. Blestemat bătrân! În loc să fie întâmpinat în noua sa poziție cu urări de bine și prăjituri, fu întâmpinat cu teancuri de acte. Ce să facă – de te bagi în joc, joacă.

   Luă stiloul în mână și apucă următoarea foaie din teanc. Altă plângere a altui țăran. Donul nici nu-și știa toate moșiile pe nume, dar trebuia să se ocupe de problemele nesfârșite ale fiecăreia. Are două săptămâni de când se află în Dobromir cu funcția de Înalt Lord și până acum nu a reușit niciodată să ajungă la ultima hârtie a teancului. Mereu încearcă, dar ochii nu îi permit. Adoarme la birou și se trezește cu teancul din nou plin.

   Prefera audiențele față în față cu țăranii. Mâna de la scris îl durea, dar gura de la vorbit niciodată. Însă rareori veneau. Îi neliniștea faptul că este un străin. Că are alte viziuni. Că vrea să facă schimbări, în principal.

   Dobromirenii urau știința cu mare înverșunare. Acasă, în Saggezza Giardino, știința este respectată, l-a surprins atitudinea diferită de aici. Lumea suferă din cauza lipsei erudiților, însă nu vor să îi accepte. Ei cred că știința este arta Necuratului. Ridicol! Imediat ce a aflat aceste lucruri a încercat să-i facă să înțeleagă că este spre binele lor să accepte erudiții, dar ei nu pot concepe că aceștia nu sunt vrăjitori. Dar și Donul greșise. Trebuia întâi să câștige încrederea supușilor săi, apoi să le țină predică.

   Există, totuși, și oameni cu carte, însă se ascund. Evident că se ascund, dacă cei găsiți sunt spânzurați – ferească Zeii, poate chiar mai rău. Când au auzit că noul Lord este pro știință, câțiva au venit la el. Oameni simpli, obișnuiți, cu nimic diferit față de restul, în afară de puțin creier în plus. Speră că vor putea vedea și restul dobromirenilor acest fapt.

   Gândurile îi fură întrerupte de către Valeria, servitoarea ce lucrează la curtea Înaltului Lord de ani buni, care intră respectuos în cameră.

– Luminăție, un fermier dorește o audiență.

   Acea simplă propoziție îl trezi de-a binelea. Se îndreptă în scaun și îi spuse să îl invite înăuntru.

   Un fermier pe care nu îl recunoscu intră urmând-o pe Valeria, grăbindu-se să-și dea pălăria jos.

– Cetățene, ai prilejul la o audiență cu Luminăția Sa, Înaltul Lord Tolerone, Numitul Ducelui, zis și Don, vorbi Valeria cu fermitate. Introdu-te și spune ce ai de spus.

   Fermierul, vizibil emoționat, aproape copleșit, făcu cea mai adâncă plecăciune pe care avu prilejul s-o vadă Donul vreodată și vorbi cu voce tremurândă, străduindu-se să vorbească fără accentul plebei.

– Luminate Don, Luminăție, ziua bună. Mă numesc Feodor Bulinat, sunt reprezentantul și căpetenia satului Orion; Capa din Orion, cum spuneți voi saggezzii. Am o mare rugăminte la Luminăția Voastră luminată: Dumneavoastră nu sunteți de pe-aici, cu siguranță nu știți că în perioada asta vin ploile blestemate care aduc vântul spânzuraților cel mai nemilos, ne distruge toate recoltele. Abia mai avem cu ce hrăni copiii, nu mai zic de noi oamenii și femeile – murim de foame. Dacă am ști când vin ne-am putea pregăti, am putea proteja recoltele. Am auzit că aveți pe-aici unul din așa zișii vrăji-… “meteorologi”, care pot prezice vremea. Ei bine, noi tocmai de așa ceva avem nevoie.

   Donul abia putu să nu zâmbească până la urechi. Ignoră scârba din tonul fermierului când spuse “meteorolog”. Omul ăsta, un dobromirean, tocmai ceruse să trimită un erudit să-l ajute. Avea să bea în cinstea acestui progres semnificativ mai târziu.

– Va bene1, măi nene, spuse el, eu, într-adevăr, nu știu încă tot ce este de știut despre Dobromir, dar știu foarte bine părerea voastră despre oameni ca meteorologii. Am unul, într-adevăr, și este foarte valoros. Realizezi și dumneata că nu aș vrea să-l pierd, Capă din Orion.

– Sigur că da, Luminăție. Nici nu se pune problema – vă asigur, vă jur, vă dau cuvântul meu de onoare că îl vom respecta pe… respectivul. Lo mio porola2, cum spuneți voi saggezzii.

– Da, cum spunem noi saggezzii… chicoti Donul. Voi dobromirenii aveți o zicală: “cuvintele sunt bulbuci de apă, pe când faptele sunt stropi de aur”. Cu ce mă încălzește pe mine “lo tuo porola”, când am auzit atâtea povești despre erudiți uciși?

– Păi, Luminăție, ce altfel de asigurare v-aș putea da? “Ne vedem întâi de urși, apoi mergem la vânătoare de vrăjitoare”. Așa ați spus când ați aflat de “credințele” noastre. Acum, vă asigur, asta facem.

   Donul era în culmea fericirii, deși fața lui arăta sceptică și gânditoare. Abia îi venea să creadă că omul acesta chiar a venit să ceară ajutorul unui meteorolog. Trebuia, totuși, să fie prudent. Putea fi o capcană. Dar, din ce auzise el, dobromirenii nu vânau erudiții, îi pedepseau pentru cunoștințele lor doar dacă îi prindeau atunci, pe moment.

– Spune-mi, Capă din Orion, mai multe despre aceste ploi blestemate.

– Păi, Luminăție, ce să vă spun? Sunt exact asta: ploi blestemate. De Preadecăzutul însuși. Necuratul, Doane. Distrug tot ce este bun și lasă doar rău în urmă. Aduc și ceea ce noi numim vântul spânzuraților, cel mai nemilos dintre vânturi. Primăvara și toamna sunt din abundență.

– Și în Saggezza Giardino avem ploi asemănătoare, sai3. Distrug tot. Însă oamenii din domeniu, fermieri ca voi, au învățat să recunoască semnele venirii unor astfel de fenomene, din moși strămoși.

– Ah, păi, ăăăă… Da, Luminăție, dar, știți, ăăăă, astfel de cunoștințe țin de, știți… știință.

   Sărmanii oameni nu sunt dispuși nici măcar să învețe cum să se apere, Zei! Lucrurile trebuie să se schimbe – musai. Și repede. Nu suporta să mai vadă asemenea lipsă de respect față de o astfel de artă, un domeniu ca știința, și nici această suferință. Cum au trăit până acum fără un meteorolog?!

– Va bene, Capă din Orion. Voi contempla asupra propunerii tale. Fino ad allora, ciao4.

   Donul luă înapoi stiloul în mână și fixă privirea către hârtii. Îl simți pe fermier agitându-se. Făcu din nou o plecăciune, cumva mai adâncă decât prima.

– Ăăăă, ceau, Luminăție, spuse Capa stânjenit. Vă mulțumesc în numele întregului Orion. Preamăritul să vă binecuvânteze pe Dumneavoastră, până la ultima speță, Luminăție! Toate generațiile care va să vie-

– Ești liber să pleci, Feodor Bulinat, îl întrerupse Valeria.

   Donul ridică din nou privirea după ce plecă fermierul. Valeria se uită la el cu o oarecare îngrijorare.

– Luminăție, rosti ea. Doar nu aveți de gând să-l trimiteți pe Lamaril în Orion?

– Încă nu m-am decis… Dar o consider.

– Luminăție, nu… Știți foarte bine că nu ar trebui. Băiatul său s-a născut mort, acum câteva zile… Trebuie să stea alături de soția sa, trec prin momente grele.

– Ah, știu dolcezza5. Fă-mi-l încoace. Trebuie să vorbesc cu el.

   Valeria oftă, dar se supuse și plecă cu o reverență. Avea dreptate. Nu ar trebui să plece de acasă bărbatul în asemenea condiții. Mai ales către ceva potențial periculos. Dar, de asemenea, era progresul în joc. Acest sat reprezenta un început. Vestea că meteorologul este doar un om cu anumite cunoștințe se va răspândi, dacă într-adevăr nu era o capcană.

   Ce situație delicată.

   Donul tresări când Lamaril intră valvârtej în biroul său. Nici nu apucă să îl salute, că Lamaril gata începu să urle.

– Măi Tolerone, eu te știam un om cu capul pe umeri! Ce te-a apucat?! Era să cad jos paralizat când am auzit ce mi-a spus Valeria. Cum să mă trimiți pe mine într-un sat din mijlocul nicăieriului, plin de superstițioși care îmi zic “vrăjitor”? Mă bagi în apoplexie, zău, Tolerone. Am să cedez nervos. Eu cedez nervos, Tolerone! Am să fac ore bune până în “Orion” ca apoi să fiu spânzurat în vreo fântână.

– Lamarile, calmează-te, amico mio6! Stai jos, ia o gură de apă și ascultă-mă bine. A venit reprezentantul satului, Capa, și a cerut el însuși ajutorul tău! Era disperat chiar, credimi7. Ce tu crezi, că în loc de-un pat moale și-o masă caldă au să te întâmpine cu furci și torțe? Porcheria8, Lamarile. Omul mi-a dat cuvântul lui că vei fi în siguranță.

– Bine, Tolerone, să zicem. Dar… Arianna… Știi foarte bine. A născut un băiat mort, Tolerone. Nu pot – nu vreau să o las. Trebuie să-i fiu alături. Și pentru binele meu. Ne doream dintotdeauna un copil… Voiam o fetiță, ce-i drept. Până la urmă nici cu băiatul nu ne-am ales…

– Amico mio… Știu. Mă urăsc că îți cer asta acum, Lamaril, într-un astfel de moment, însă e șansa noastră. Șansa la progres. M-ai susținut, am muncit din greu până acum, noi, amândoi, pentru o șansă ca asta. O șansă să dovedim că știința este benefică. Dacă reușim… Imagineză-ți doar – cât de frumoasă ar fi viața atunci! Ca în Saggezza… Ai putea și tu trăi liber, ca un erudit, împreună cu Arianna. Ar fi un Dobromir mai prielnic și pentru copiii voștri. Imaginează-ți.

   Lamaril căzu pe gânduri. Era aproape convins, se vedea pe fața lui. Donul chiar își dorea o viață mai bună pentru el. Era trist cum un geniu ca al său trebuia să rămână ascuns.

– Îmi imaginez, spuse Lamaril într-un final. Ai dreptate. Voi merge, dar nu acum. Nu mă duc acum nici în ruptul capului. Dă-mi două săptămâni.

   Donul contemplă un moment. În două săptămâni câte ploi ar veni? Ei, țăranii au să mai supraviețuiască încă 14 zile, cum au făcut-o până acum. Se va simți și el mai bine știind că nu îl va trimite pe Lamaril de lângă femeia sa atât de brusc. Era un compromis acceptabil.

– Va bene, Lamarile. Voi trimite mesaj Capei din Orion că vii în două săptămâni. Iar eu îți făgăduiesc că voi avea grijă personal ca Ariannei să-i fie bine. Promesso9!

– Preamăritul să ne apere…

Partea I

– Ce face ‘ista iară?

– Ui’, ce să facă – paște norii.

– Vorbiți despre meteorolog? întrebă Betlegeuse de la geam.

– Bagă-ți tărtăcuța înapoi la căldurică, copchile! Nu-i ciorba ta despre ce vorbim noi.

   Moșnegii mereu urlau la el așa când încerca să afle câte ceva. Rareori se întâmplau lucruri interesante în Orion, dar nimic mai semnificativ de o ceartă sau o farsă. Acum a venit un meteorolog în satul ăsta banal, dar moșnegii ăștia nu realizează cu cine au de-a face. Tot cred că oamenii ca el sunt trimiși de Necurat. Mamă-sa îi zicea mereu să nu se uite în gura lumii, vorbesc prostii, dar nici să nu se bage. Să-i lase să creadă asta în continuare.

   Betlegeuse întâlnise într-o carte ideea de meteorolog. Citise că sunt oameni care pot să prezică vremea după poziția, forma și culoarea norilor. Credea că este ficțiune, i se părea imposibil ca o persoană să aibă astfel de cunoștințe, dar iată că un astfel de om este chiar în acest moment în sat. Iar moșnegii îl nerespectau complet spunând că stă degeaba toată ziua chiorându-și ochii la nori. Ziceau că paște norii, iar ei ciobani aveau destui în sat.

   Toată lumea era supărată pe Feodor că l-a chemat. Ei încă nu au realizat câtă nevoie aveau de el. Voiau să-l spânzure, dar căpetenia a spus că cel care îndrăznește măcar să se uite urât la meteorolog își va pierde pământurile și nu va mai avea ce lucra.

   Betlegeuse mereu și-a zis că lumea e încăpățânată, dar nici chiar atât de încăpățânată. Singurul copil cu care mai putea schimba o vorbă de la geamul său, poștașul, i-a spus același lucru. I-a mai spus că meteorologul era, de fapt, foarte mișto. Stătuse într-o zi, împreună cu gașca sa, de vorbă cu el și nu ai fi zis că omul acela este “trimisul Necuratului”, în condiții de normalitate. I-au povestit despre Don, constelații și ciorba de potroace genială a soției sale.

   Își dorea și el să vorbească cu meteorologul. Putea afla atâtea de la el. Dar mamă-sa nu l-ar fi lăsat niciodată să iasă din casă, d-apăi să se întâlnească cu un erudit. În fine, ea nu trebuia să știe neapărat unde merge, dar chiar și așa tot nu avea să-l lase să iasă.

   Se va gândi el la o soluție. Până la urmă, ce altceva avea de făcut toată ziua?

   Pe cer se vedeau doar cumulus humilis. Vremea avea să fie frumoasă toată ziua. La fel și următoarele două zile, apoi s-ar putea să vină ploile dinspre vest. Oricum, fermierii nu aveau de ce să se îngrijoreze. Și cam atât pe ziua de azi.

   Lamaril își băgă carnețelul în rucsac și porni către oraș. Spera să se întâlnească din nou cu gașca aceea de copii. Reprezentau singura lui speranță de interacțiune umană în acest sat. Restul oamenilor se uitau la el ca la păcat în formă fizică. De parcă el nu fusese creat de Preamărit, la fel ca ei. În orice caz, tot parcă prefera să stea de vorbă cu copiii. Erau curioși, puneau întrebări fără cenzură, și chiar comici. Era garantat să ai o conversație interesantă cu ei.

   În rest, nu îi prea plăcea aici. Nu se simțea în largul său. Chiar și cu promisiunea căpeteniei nu se simțea prea în siguranță. Bănuia că sătenii nu au fost de acord cu chemarea lui aici. Poate nici nu știau că urma să vină până în ultimul moment. Din fericire, încă n-a încercat nimeni nimic. Încă.

   Dar Tolerone avea dreptate. Acesta era primul pas către progres.Trebuia să îndure.

   Deja i se făcu dor de Arianna. Nu putea să nu se gândească la ce e mai rău. Scoase portretul ei din rucsac. Ce frumoasă era! Se opri, sprijinindu-se de un gard, să o admire. Oare ce făcea acum? Oare Tolerone s-a ținut de cuvânt și îi era bine? Sigur că da, chiar și pe patul de moarte, Tolerone și-ar vedea de promisiuni. Făcea parte din cultura lui. Înainte să plece, Arianna i-a spus că îl va aștepta cu nerăbdare. Dacă se va îngrijora prea tare, iar stresul îi vor afecta starea și nici măcar Tolerone nu va putea face nimic să o ajute? Era cu putință?

– Alo, farmazoane! Nu te-atinge de gard! N-am chef să-l vopsesc iară.

   Lamaril tresări și se ridică din reflex. Se întoarse către voce și văzu un bărbat vânjos în spatele gardului, cu un aer de mai oleacă și se-nalță către cer.

– Poftim? întrebă Lamaril confuz.

– N-auzi nici trompele judecății de apoi cântându-ți în ureche, ai? Valea d-aicia până nu te ciomăgesc, janghinosule! Nu mi-l aduci tu la mine în gospodărie pe Necurat, fir-ai tu să fii! Paște norii-n altă parte!

   Lamaril se grăbi să pună portretul înapoi în rucsac. Cel mai bine era să plece fără să stea la discuții.

– Cetățene, îmi cer mii de scuze pentru deranjul creat, deși nu am făcut nimic. Nu vreau răul nimănui și te asigur că nu am fost trimis de Necurat. Sunt și eu un om credincios, cetățene. Pe mine m-a trimis Don Tolerone. Să vă ajut. Sper să ajungem să ne înțelegem. Acum am să mă car de-aici; scuze din nou. Ziua bună, cetățene.

   Aruncă o privire către bărbat, să-i vadă reacția. Stătea gură cască.

– Al naibii tu să fii de erudit! Mirto! țipă vânjosul către cineva din casă. Tu, Mirto! Fă-te-ncoa! Haralambie avea dreptate, femeie! Vorbește ca Necuratul însuși! Te ia cu dulcegării, tu Mirto, încearcă să te ispitească. Apoi se întoarse către Lamaril. Cu mine n-a să meargă, farmazoane! Stai să te prind eu!

   Când bărbatul se porni grăbit către el, Lamaril nici nu mai stătu pe gânduri și o luă la fugă către oraș. Preamărite, în ce s-a băgat!

   N-ar putea să fugă înapoi acasă? Doar sătenii nu aveau să-l urmărească, lua-i-ar Necuratul! Dar Tolerone ce avea să zică? Ei na, să zică ce vrea. Lua-l-ar Necuratul și pe el! Tolerone nici nu trebuia să știe că se întoarce. O va lua pe Arianna și vor fugi tocmai în Saggezza Giardino, unde știința era acceptată, unde își vor crește copiii într-un mediu pozitiv și unde vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Până va ajunge vestea că “farmazonul” nu mai e în Orion la Don, Lamaril avea să aibă deja accent de saggezzian.

   Betlegeuse se plictisea cumplit. Citise, dar au început să-l doară ochii. Atunci se duse din nou la geam. Se uita la rațele și gâștele domnului Ideat, care au reușit să scape din țarc. Nu-și dădea seama dacă erau foarte fericite sau foarte speriate. Poate că ar putea să învețe și el câte ceva de la păsările acelea… Apoi îi atrase altceva atenția. Domnul Feodor Bulinat venea în direcția asta. Îl urmări cu privirea și, cu certitudine, se îndrepta către casa băiatului.

– Ziua bună, nea Feodor! îi spuse când acesta intră pe poartă.

– Salutări, Betlegeuse. Ce mai faci, băiete? Bine, sănătos?

– Bine-bine, nea Feodor. Betlegeuse își îndulci vocea, ca un copil care vrea să obțină ceva.

– Mă bucur să aud asta, băiete. Noi sănătoși să fim, că în rest le facem pe toate. Ia zi, mamă-ta e acasă?

– Este, nea Feodor.

– Ia fii bun și spune-i că am de vorbit cu ea.

– Bine, nea Feodor, dar am și eu o rugăminte la dumneavostră, spuse băiatul făcând ochi rugători.

– I-auzi. Zău?

– Zău, nea Feodor. Dumneavoastră îl știți pe meteorolog, așa-i?

   Domnul Feodor își strânse buzele într-o linie dreaptă și își plimbă ochii prin jur, contemplând, pentru un moment.

– Mai mult sau mai puțin… De ce întrebi?

– Păi… Vedeți dumneavoastră, nea Feodor… Eu aș vrea să schimb o vorbă – două cu el și mă gândeam că dumneavoastră, fiindcă îl cunoașteți, i-ați putea spune să treacă pe aici, din moment ce eu nu pot ieși din casă.

– Aoleu, băiete, nu spune așa ceva în gura mare! spuse căpetenia apropiidu-se de geam, apoi vorbi în șoaptă. De ce ai vrea să vorbești cu… un erudit?

– Păi, nea Feodor, el trebuie să știe atâtea lucruri! Nu văd de ce restul lumii nu ar vrea să vorbească cu el.

– Ei, Betlegeuse, ce-nțelegi tu… Feodor oftă. Mamă-ta nu l-ar primi nici în ruptul capului. Nu, Betlegeuse. Nu am să-l chem. Iar tu să ți-l iei din minte, m-auzi?

– Dacă nu îl chemați pe meteorolog, nici eu n-o chem pe mama.

– De-asta nu mai pot eu! Cassandro! Tu, femeie! Cassandra! Am de vorbit cu tine!

– Ce urli, nebunule?! se auzi vocea mamei băiatului. Intră în casă, descreieratule!

   Betlegeuse se uită la domnul Feodor îndreptându-se spre ușă. Va vorbi el cu meteorologul, în cele din urmă. Cu sau fără ajutorul altcuiva. Căpetenia se întoarse la el.

– Betlegeuse, nu uita ce ți-am spus. Uită de erudit.

   Apoi intră în casă. Să-i fie de bine domnului Feodor. E un om încăpățânat, ca toți ceilalți.

   Toată lumea se dădea la o parte când trecea Lamaril. Foarte bine. Nu mai era nevoie să se chinuie să-și facă drum prin mulțime. Se prefăcu că o făceau din respect.

   Nu mai avea mult până la hanul unde stătea. Spera să nu bănuiască nimeni nimic. Oricum, nimeni n-ar îndrăzni să-i pună întrebări. În afară de căpetenie. Dacă se întâlnea cu el pe drum? Se hotărî că va face tot posibilul să îl evite.

   Apoi, când ajungea înapoi acasă, trebuia să fie și mai silențios. Va trebui să se deghizeze cumva, să inventeze o poveste. Poate că era mai inteligent să îi trimită pur și simplu mesaj Donului că se întoarce. De fapt, nu, nu putea. Dacă Donul îți spune să latri ca un câine, tu întrebi “Ce rasă, Luminăție?”. Nu i-ar fi acceptat întoarcerea, adică sfidarea unei porunci. Cu cât se gândea mai mult la fugă, cu cât i se părea mai dificil.

   Se opri brusc. Auzise un țipăt. Sau i se păru?

   Mamă-sa vorbea cu domnul Feodor. Nu avea să observe absența lui. Oricum, va lipsi doar cinci minute. Asta era șansa lui. Tocmai îl văzu pe meteorolog mergând în grabă pe stradă.

   Se uită pe geam, în jos. Ezită un moment. Apoi se uită din nou la meteorolog. Era din ce în ce mai departe. Acum ori niciodată.

   Trase aer în piept. Profită de clipa în care prinse curaj și sări pe geam.

   Căzu de-a berbeleacul. Își simți toate oasele rupte. Țipă, volumul țipătului fiind direct proporțional cu intensitatea durerii.

   Apoi negură.

 

Partea a doua

   Donul se uită pe geam, în jos. Văzu o tufă turtită, murdărită de sânge.

–.Signora10 Cassandra, aici ziceți că a căzut? întrebă el.

– Nu a căzut, Luminăție. A sărit, veni răspunsul femeii.

– De ce ar sări un băiat cu oase de sticlă pe geam, signora?

– De un sfert de oră vă tot spun, Doane: voia să vorbească cu meteorologul.

   I-a spus, într-adevăr, dar tot nu putea să înțeleagă. Băiatul știa de condiția lui. Chiar era atât de dornic să vorbească cu Lamaril încât a sărit pe geam? Nu prea credea. Era un risc prea mare.

– Va bene, signora. A sărit pe geam și și-a rupt majoritatea oaselor, în mod evident, din cauza condiției lui. Apoi? Nu l-a ajutat nimeni?

– Ba da, Luminăție: meteorologul. Lamaril. A făcut ce a putut, binecuvântat fie-i sufletul, dar, vă dați seama, nu era doftor…

– De ce nu ați chemat un doftor?

– Păi nu vedeți cum tratează oamenii ăștia erudiții? De unde să scot un doftor? Din fântână, dar la ce bun mai era…

   Donul se încruntă și încercă să înțeleagă spusele doamnei.

–Scusami11?

–Doane, bărbatu-meu fuse doftor… L-au spânzurat în fântână imediat ce s-a întors cu licența, cu puțin după nașterea lui Betlegeuse.

– Ah, signora, condoleanțele mele. Cât de oribil! Făcu o scurtă pauză. Dar apoi?

– Păi, lui Betlegeuse îi ieșise osul din picior, rana arăta oribil. Lamaril l-a pansat, a încercat să dezinfecteze, dar degeaba. Era infectată prea grav. Cât a mai trăit, Doane, vă spun, Lamaril a stat numai la capul băiatului. Îl învăța despre constelații și formele norilor… Îi zicea “licurici”. Mă uitam la ei și aș fi zis că sunt tată și fiu! Mă bucur că măcar în ultimele sale clipe, Betlegeuse a avut un tată.

– Signora, vă asigur că și Lamaril s-a bucurat. Acum aș vrea să-l văd, dacă nu vă supărați.

   Doamna Cassandra încuviință și îl conduse pe Don afară, până la fântână. Don Tolerone se uită înăuntru. Spera să nu vadă ceea ce știa că avea să vadă, dar Lamaril era, într-adevăr, spânzurat în fântână.

– Zeii să ne apere! Signora, cine a făcut asta? Nu cumva Feodor Bulinat?

– Nu, Doane. Niciunul dintre săteni nu a făcut-o.

1 – Foarte bine
2 – La mia parola= Pe cuvântul meu
3 – Știi
4 – Până atunci, la revedere
5 – Dulceață
6 – Prietene
7 – Crede-mă
8 – Porcărie
9 – Promit!
10 – Doamnă
11 – Poftim?

paula gabor


2 thoughts on “Ciobanul norilor, de Paula Gabor (premiul al II-lea la Concursul bilingv de creație „Pe aripile creației”, ediția 2019)

  1. Esti foarte talentata! Te invit sa imi citesti cartea, un fel de povestioare despre bucuria de a trai, Devoratoarea de sentimente de Alina Moldovanu, pe care o gasesti pe Lulu.com. Tot acolo o sa gasesti si cartea mea de poezii, “Flori de lotus” de Ionela Moldovanu. Te invit sa ma urmaresti si pe ialinascrie.wordpress.com. Mult succes si un An Nou fericit!

    Like

  2. Mi-a plăcut fragmentul pentru că te introduce încetul cu încetul într-o lume imaginară, dar bine construită.
    Neîndoielnic, autoarea este talentată și își merită premiul și sunt convins că va deveni din ce în ce mai bună odată cu trecerea anilor și cu practica.
    Singurele chestii care mi-au deranjat lectura au fost cuvintele „mișto” și „janghinosule”, termeni țigănești care se potrivesc exact ca nuca-n perete cu atmosfera acelor meleaguri și vremuri pe care autoarea le-a creeat cu atât de multă migală.
    Sunt convins că nu va trece anul și Paula se va ridica de la Liga Povestirilor Scurte în cea superioară (a textelor mai consistente, a romanelor).
    Un tânăr talent care promite! Avem nevoie de astfel de visători frumoși.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.