Copilăria, cel mai frumos anotimp

Copilăria, cel mai frumos anotimp

 de Luminița Popescu

     Nu știu ce mi-a făcut în copilărie, ce ierburi și descîntece mi-a dat că nu pot să o uit. Ba de ce trece timpul, de ce mai tare mi-e dor de ea. Ce farmece cu iubire a sădit în inima mea de copil, de o caut în fiecare bătrînă ce-mi iese dinaintea ochilor. Îi caut cu înfrigurare chipul prin poze rătăcite, prin filmări vechi de pe la nunți, doar-doar îi mai surprind o dată privirea.

bunica
Gaetano Bellei (1857-1922), „Grandmother”

     Îi spuneam așa cum le spuneau toți copiii de pe aici bunicilor lor: mămuță. Eram amîndouă născute în luna lu’ Cuptor, lună în care scăpam de Alcatraz-ul în care locuiam, un bloc cu 10 etaje și cu casa scării ca o peșteră rece și neagră. Veneam la ea în vacanță să-mi cresc rădăcini curate în căsuța din chirpici cu tindă și foraibăr pe ușă. O găseam ostenită de prașilă, de cărat lemne cu spinarea din pădure, de făcut rachiu la cazan. Mă aștepta în portiță, o vedeam hăt de pe deal. Știa ora la care venea ”otobuzu” și știa cam cît timp îmi ia să fac cei trei kilometri prin colb pînă la ea.

     ”Draga mamii, uiti c-ai agiuns! Nu te-o spăriet iară curcile lu’ Dochița? Erau slobide?” și mă pupa pe frunte, pe barbă și pe ochi, făcîndu-mi semnul crucii pe față.

       Veneam cu cele mai de preț daruri de la mama: gaz, drojdie, baterii pentru aparat și poate vreo doi bănuți pe care-i fereca în batistă.

     Scotea dintre două perne dodoloațe ștergarul în care băgase mămăliga. Pe plită avea o zamă de găină pusă la foc mic, din care se ridicau spre grinzi rotocoale mici de abur înmiresmat cu leuștean. Mîncam din străchini albe și beam din litră emailată. Totul era rînduit, nimic nu era la întîmplare. Făceam sfînta cruce și mulțumeam frumos. Cînd aveam la masă pîine, aduna cu mîna dreaptă în cealaltă făcută căuș toate firmiturile și le punea pe pervaz ”pentru vrăghii”.

      Știam că nu mă ține de pus la icoane. Așa bicisnică cum eram, mă străduiam să o ajut și tîrîiam cu greu tăbuica plină cu lut de la lutărie, balegă de cal de la canton, paie și apă cu care să amestecăm toate astea. Avea o lopățică din lemn cu care cîrpea toate crăpăturile căscate urît pe pereții casei. Șura era fețuită frumos și dată cu chindrus, poiata găinilor stropită cu var stins. Ca o albinuță ce-și primenește stupul în fiecare an, așa făcea și ea. Anii treceau, nu mai dovedea să astupe toate crăpăturile apărute pe pereți. Eu creșteam, ea se împuțina la trup.

     Ultima vară petrecută împreună a fost cînd am terminat a VIII-a. Mă trimisese mama să învăț comentariile alea kilometrice în liniște. Mă purta ca pe un ou roșu: Șăz, Lucă, aici că-i soare și vezi a ceti mai ghine. O auzeam cum îi spune Talinii pe toloacă: Tu, Talină, copchila me învață să între la liceu, să nu mai vii disară că nu fac colțunaș’.

       Am intrat la liceu și ne-am depărtat cumva. Iarna o lua mama la noi. Era chinuită de cataractă, apoi cîțiva ani mai tîrziu, în timp ce mama o căuta disperată, a găsit-o o vecină rătăcind prin oraș înspre gară. A fost primul semn de Alzheimer. Cu bertă cafenie, cu ochelari parcă prea grei și cu privirea care te topea, mă căuta cu gîndul smuls pentru o clipă din negura acestei boli: Lucă, tu ești? Mi-ai adus portocale, puică?

    Era sfîșietor. Viscolea afară și eu îmi puneam capul în poala ei. Mînuțele ciolănoase nu mai miroseau a cununi de ceapă și a busuioc, a cimbru și a cireșe amare. Aveam deja copil, dar vroiam să mai fiu nepoata ei. Se juca cu părul meu moale făcînd șuvițe pe deget. M-a întrebat dacă am strîns cartofii și eu i-am răspuns că da, doar eram în decembrie. În ziua aceea mi-a povestit, poate pentru a zecea oară, despre o copiliță pe care o trimisese taică-su cu caii în pădure. Era pe la 1920, nu-și mai amintea dacă l-o fi pișcat vreo streche pe Zarif sau ce, dar știa bine că a aruncat-o din spinare drept între copaci. Ca să se răzbune și să-l învețe minte, copila s-a ridicat de jos și l-a mușcat de bot pînă i-a dat sîngele. Putea să o omoare, așa cum trei ani mai tîrziu i-au omorît rușii tatăl în bătătura lui, pentru că i-a prins la șură noaptea în timp ce-i furau boii. De atunci gata cu șareta, gata cu cizmulițele din piele, gata cu mersul la școală. Șase frați rămași cu o mamă care a orbit, războaie mondiale și foamete, tifos și comuniști care-ți luau tot ca hienele. O căsnicie ratată și trei copii de crescut singurică. Îmi povestea totul cu o luciditate ce mă lăsa mută. Cum să ții minte atît de amănunțit copilăria, dar să nu mai știi în ce anotimp te afli?

      Mama o adora, era ultimul ei copil în viață. Dumnezeu a învrednicit-o și nu a zăcut la pat, ar fi fost un chin pentru amîndouă. Ca să nu plece, ținea și ziua mare poarta încuiată. O găsea de multe ori în vie cu privirea în gol: Căsuța mea, Mărie, n-ai vîndut-o, așă-i? Poate mă duci la vară acasă la mine…

      Acum este a mea căsuța ei, visez să o fac iar cum era odată. Ba chiar am cumpărat o drujincă de pămînt ca să nu mai calc pe lotul nimănui cînd ies în pădure. Merg duminica, descui ușa, ascult păsările, că pădurea-i la o zvîrlitură de băț și pup tocul ușii ca pe o amintire vie. Din miezul pereților scorojiți aud vocea ei de munteancă dîrză: Draga mamii, uite c-ai agiuns…

      Deja vorbisem cu mama despre cum o vom aniversa la 100 de ani. Aveam de gînd să facem tort cu ciocolată așa cum îi plăcea, cînd pe la 99, într-un Gerar secătuit de verde, am găsit-o albă ca o împărăteasă, rezemată de perne moi și moartă.

     Au trecut 11 ani de dor care se tot ascuțește. Ca un sfredel sapă în mine părerea de rău că nu i-am spus mai mult: Te iubesc și îți mulțumesc!, deși îmi închipui că tăbuica aia de lut pe care o căram numai eu știu cum ori brațul de vreascuri ce-l aduceam trudind tocmai din huci zgîriată toată prin rujii de mure și-l depuneam la picioare ca pe o ofrandă erau dovezile mele de iubire pentru ea.

Frumoasă mi-ai fost, copilărie, primăvară a vieții mele!

   

luminita.popescu
foto arhiva personală/Luminița Popescu

   

     Luminița Popescu, scriitoare foarte apreciată în social media, trăiește intens fiecare clipă a existenței sale. Iubește natura, satul și oamenii din el, iar fiecare răsărit e prilej de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a oferit umanității. Cu o scriitură sigură, bine ancorată în realitățile societății, Luminița reușește să păstreze vie lumea copilăriei proprii, alături de o bunică angelică.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.