Alegoria oglinzii #5 Cubul lui Metatron

Alegoria oglinzii #5 Cubul lui Metatron

    Care e forma perfectă pentru tine: cercul, punctul sau linia dreaptă? Eu o să-ți răspund la final.

       Îmi amintesc că mai demult ți-am vorbit despre rău. Cum se propagă și se extinde prin complicarea mai multor variabile prezente în sine. Atunci a fost vorba de o creare și înfățișare a răului prin proprie voință, prin faptul că ne mișcăm în viață – de-a pururi în spirală sistematică a determinismului, fără să excludem și o mică frică față de fatalism –, ne intersectăm cu diverse poteci și că alegem una dintre ele. Ceea ce în lumea noastră nu e tocmai adevărat.

     Răul că fenomen poate fi ceva pe care noi, la modul cel mai restrictiv și realist cu putință, să-l putem doar studia și clasifica. Răul că idee e ceva ce nu putem accepta. Apoi despre bine, că ar fi o formă pe care o găseșți liberă în existență. Nimic mai greșit. Apoi am vorbit despre modele și fericire. Simt că o să vreau să masacrez tot ce mi-am impus până acum ca “ideologie”, doar că să renasc într-o entitate pe care nu o mai cunosc. Prima schimbare va fi să nu mă mai uit la televizor. În una din zilele astea o oarecare celebritate a scos următoarele cuvinte pe gură: “Sisif, nefericitul, care își cară bolovanul.“ Fără nici o urmă de sarcasm. Și micul pitic din mine iese și spune: Sacrilegiu! Din punctul acela de vedere, Sisif nu e nefericit, din contră, e în extaz! Are un scop, unul care din fericire se prelungește la infinitate, pentru el. Un lux pe care noi, oamenii, nu-l avem, nici de a-l găsi, nici de a-l păstra, nici de a ne bucura. Dar, punând nefericirea în perspectivă, ce e nefericirea? În secolul douăzeci și unu, ceva de care te plângi. Un exemplu: Și eu mă plâng când trebuie să spăl pe jos, pe terasă. M-aș băga cu capul în găleată, precum un struț. Însă după multe chinuri și of-uri, când mă uit la cum strălucește faianța, tare mândru de mine mai sunt! Chiar dacă știu că și mie o să-mi cadă bolovanul înapoi și o să trebuiască să-l duc iarăși până în vârf, adică după câteva zile să fie iar praf peste tot și să trebuiască să iau curățenia de la capăt. Aici, forma e un cerc, se repetă parcă la infinit. Oare acum nu e adevărat că Sisif e și nefericit? Deci, fericirea apare în contrast cu nefericirea și se solidifică, (ambele, în prima instanță, fluide și incontrolabile fiind), într-un întreg al expresiei finalității. Deci, e ca și cum am câștiga fericirea, e un concurs cu propria motivație, cu scopul de a ne bucura de adversitate, prin energia și motivația pe care o aduce. Dar, spre deosebire de noi, Sisif nu are cui se lăuda și nici cui se plânge. Așa ajung la concluzia că indiferent de cât de individualișți am vrea să fim, fericirea nu poate fi atinsă universal și necesar doar pentru sine.

    Zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre atașament, iar forma răului a prins viață în fața mea.

    De ce crezi că e greșit ca o persoană să se atașeze de ține ?  Pentru că timpul e greu de acceptat ca ființă vie și cu capricii proprii. Și imediat m-am gândit la ține, Andreea. De ce? Pentru că viața pe care o trăim nu e proprietatea noastră și nu e construită de noi. E construită prin noi, cu ceea ce conștiința noastră creează, cu ceea ce primește, exact ceea ce vrea să devină. Și, da, mi se poate argumenta că sunt oameni izolați de societate care sunt fericiți, dar eu n-am văzut încă om singur care să nu vorbească cu sine, să nu stea la aceeași masă cu sufletul lui și să-i pună întrebări, pe care apoi să le vocifereze. Și dacă te întrebi cui, deja știi răspunsul.

    Știi, câteodată pare că trăim într-o lume pe care o complicăm prea mult. Gândește-te la un hol, cu multe uși. Ai vrea să le explorezi pe toate, dar nu vei avea vreodată cum. Aici forma ar fi o linie, care se întinde la nesfârșit. Deschizi o ușă și găseșți un univers, și încă unul …. Creăm un sistem de realități, un labirint al posibilităților, prin care doar noi ne mai putem orienta.  Până la urmă, nu trebuie să te plimbi cu o persoană prin toate luminișurile unei păduri, ca să te bucuri de compania ei și de frumusețea naturii. Dar, partea importantă, cred, e cea dinainte și cea din urmă. Cum te vezi tu pe tine și cum lași cealaltă persoană să te vadă.  Aici nu o să intru amănunte, ci o să mă plâng. O să mă plâng că mereu ajung la concluzia că nu fac cât trebuie. Așa că am decis să mă uit la o zi obișnuită, la sfârșitul ei, precum aș fi o statuetă de piatră, FĂRĂ SĂ MĂ JUDEC. Fie că m-am trezit la 6 sau la 10 dimineața, fie că am citit 10 sau 100 de pagini dintr-o carte. Drept formă, asta ar fi un punct, metaforic vorbind, punctul de vedere care îți reprezintă repartizarea în spațiu din care te priveșți pe tine și tot ce e în jurul tău. După cum ar fi spus-o Leibnitz, o monadă. Cred că o mică parte din fericire și de acolo vine, să nu te torturezi singur, să ai o privire justă asupra propriei persoane. Dar și de ceilalți să ai grijă, însă nu așa cum a făcut-o împăratul Nero, față de profesorul lui, Seneca, pe care l-a pus să se sinucidă. De ce cred că avem nevoie de privirea asta? Pentru că mi-am dat seama că mereu ajungem într-o stare de complex, de a compensa compulsiv. Să vrei să faci și mai mult, și mai mult, ca să simți că nu ai pierdut timpul, că simți că nu e o zi pierdută, și așa într-un mediu care ne condiționează mereu să fim productivi, pentru că omul secolului douăzeci și unu nu mai are timp să fie om… Nu ai pierdut timpul, Andreea, faci cât poți tu și asta contează, eșți “de-ajunsă“ așa cum eșți. Și chiar dacă de multe ori pare de neoprit nevoia de a-ți aplica stilul esteticii urâtului, prin critică moralizatoare, oprește-te și judecă-te ca pe un om, nu ca pe o ființă care e datoare să atingă perfecțiunea. De aceea se și numește estetica urâtului, perfecțiune prin imperfecțiune, divinitate prin umanitate .

    Apoi, mai rămâne să te expui celui de lângă tine. După mine, ai putea să o faci artistic sau logistic. Ai putea să-ți expui păreri, morale, trăiri puse în plan elevator, un întreg plan arhitectural asupra eului și constructului integralitatii tale. Precum un autor, atunci când începe să scrie o carte, care s-ar întreba când se întâmplă acțiunea, unde, de ce ș.a.m.d. Sau să te expui artistic, printr-o singură imagine sau un singur cuvânt, cât mai misterios, dar mai stilat cu putință. Ca atunci când într-o singură noapte visezi, în ceea ce pare o fracțiune de secundă, povestea perfectă pentru un român. Exact cum mi-ai răspuns și tu la întrebări prima dată când ne-am întâlnit, mai știi?

Lucian

cubul lui metatron
unsplash.com
Advertisements

One thought on “Alegoria oglinzii #5 Cubul lui Metatron

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.