3 în 1 ca Crăciunu’ de Mihai Cotea

    Am copilărit cu bunicii mei, în cea mai mare parte a copilăriei și adolescenței. Crăciunurile noastre n-au fost niciodată pline de oaspeți sau de rude, excesive. Cam la fel ca-n cazul lui Nico, din cel mai nou roman al meu, “Oameni și granițe”. N-am debordat de Crăciun. Asta nu înseamnă că am avut Crăciunuri triste sau nereușite. Dimpotrivă.Mereu am fost de principiul lui “less is more”.

  Dincolo de zilele magice din copilărie, în care așteptam cu sufletul la gură să vină moșu’ și să-mi deschid cadourile pentru a vedea „cât de cuminte am fost în acel an”, de parcă moșu’  ar fi un soi de barometru al cumințeniei (cum des e înfățișat astfel de părinți, copiilor), mult dincolo de mirosul ăla fain de brad, de neuitat, din primii ani când sărbătorești Crăciunul și-ți pare totul fabulos, de departe cele mai faine sărbători, de până acum, le-am petrecut în urmă cu doi ani, acasă. La Sibiu.

   Se spune că nu contează abundența (de oricare fel ar fi ea), ci contează compania. Momentele petrecute cu cine trebuie. Asta spun și eu, pentru că-n acele zile am sărbătorit nașterea lui Iisus alături de două, cele mai importante persoane din viața mea. Bunica mea și Ființa Iubită.  Doar noi trei. Țin la momentele mele intime, iar Ființa Iubită, oricine ar fi ea-n viața oricărora dintre voi, ea este persoana care întregește. Acel om care continuă o poveste începută de părinți, de bunică, în cazul meu. Cum să nu fi fost fericit?

   N-am idee ce-am mâncat, cu ce ne-am desfătat, pentru că această sărbătoare a fost, pe nedrept, echivalată și cu excesul. Noi, oamenii, am reușit să pervertim până și Crăciunul, momentul ăla din an în care zicem că totul e sacru, dar să fie cu sarmale… cât de multe. Zâmbesc. Zâmbiți, vă rog! De Crăciun trebuie să zâmbim, măcar atunci. Țin minte că eu am zâmbit, în Acel Crăciun, cu toată inima. Și a fost bine.

   Despre asta e Crăciunul. Despre momente calde, parfumate cu ce avem mai bun și memorabile. Ca o cafea 3 în 1. Ca acel Crăciun al meu, cu cei care contează în viața mea.

Mihai Cotea