Interviu cu Alina Pavelescu-Istoric şi arhivist

Interviu cu Alina Pavelescu-Istoric şi arhivist

    În acest număr al revistei, ne-am gândit să vă facem cunoștință cu o personalitate deosebită a României de astăzi, în persoana doamnei Alina Pavelescu – istoric, director adjunct la Arhivele Naționale. Eu am cunoscut-o întâmplător pe facebook, mai apoi am avut ocazia de a o întâlni la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2017, când a lansat volumul ,,Martha Bibescu și vocile Europei”, publicat la Grupul Editorial Corint. Personal, am îndrăgit-o imediat și am reușit să păstrez legătură cu dumneaei prin intermediul rețelelor socializare.

   Alina Pavelescu, absolventă a Universității din București și a Institut d’Études Politiques din Paris, a publicat numeroase lucrări științifice, ba chiar, a încântat publicul român cu un uimitor roman, o dovadă a umorului cu care este înzestrată, frumos intitulat ,,Moștenirea babei Stoltz”, apărut la Editura Herg Benet. Doar că astăzi nu îi vom lua un interviu autoarei de ficțiune, ci istoricului arhivist… Să nu mai lungim vorba!

1.Bună ziua, doamna Alina Pavelescu! Înainte de toate, v-aș ruga să vă prezentați în câteva cuvinte. Ce ar trebui să știe cititorii despre dumneavoastră?

   Scriu romane, editez documente istorice, am un doctorat în științe  politice, dar cel mai mult și mai mult mi-ar plăcea să mă laud cititorilor tăi cu faptul că sunt arhivistă. Ai intuit bine de ce și vom avea ocazia să revenim asupra subiectului pe parcursul acestui interviu.

2.Ce ați putea spune despre profesia de istoric? Cum ați ales-o? Dar despre cea de arhivist? V-ați dorit să lucrați pentru Arhivele Naționale ale României sau soarta a hotărât în locul dumneavoastră?

   Cred că și eu am ales-o pe ea, dar și ea pe mine. Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile de (sau cu) istorie, citeam istorie cu mult înainte să aflu că asta ar putea fi o profesie. Primul ”istoric” pe care l-am cunoscut a fost Alexandre Dumas, cu ale cărui romane mi-am petrecut multe vacanțe de vară. Înainte de Dumas, îmi plăcea să mă joc de-a arheologii în spatele blocului: săpam pământul din grădină în căutare de cioburi pe care mi le imaginam foarte vechi. Nu săpam singură, mai convertisem și pe alții la jocul ăsta, ceea ce nu le făcea prea multă plăcere părinților noștri. Așa cum nici obiceiul de a scormoni în șifoniere după haine vechi, pe care țineam morțiș să le probez și să îmi închipui tot felul de istorii, nu o umplea de bucurie pe maică-mea.  Ea nu ținea în casă lucrurile decât atâta vreme cât le purtam, când rămâneau mici le dădea mai departe. Am avut niște certuri teribile pentru că mi-a dat, spre exemplu, hainele de bebeluș. Le consideram foarte importante pentru identitatea mea. Din fericire, și eu am moștenit altele, de la verișoarele mele. Le purtam cu mândrie, căci aveau patina timpului J

   Acum, serios vorbind, primul contact ”profesionist” cu istoria a fost când am început să mă duc la olimpiadă. Am avut parte de profesori buni, cred că și asta a contat. După care lucrurile s-au înlănțuit oarecum, mi-am conștientizat pasiunea și am făcut din ea o profesie. La Arhive nu mi-am propus neapărat să mă angajez, dar m-am bucurat că s-a întâmplat așa. Când am terminat facultatea de istorie, am avut de ales între profesia de jurnalist (despre care credeam că știu câte ceva) și aceea de arhivist (despre care nu știam mai nimic). Am ales – nu fără ezitări – să devin arhivistă, iar de atunci nu încetez să mă felicit pentru alegerea mea. Nu fiindcă n-ar fi frumoasă profesia de jurnalist, ci fiindcă aceea de arhivist este mult mai potrivită temperamentului meu.

3.Despre ce înseamnă să fii istoric, am mai auzit cu toții, însă arhivistul cu ce se ocupă? Ce preocupări are, cât de importantă este, din punctul dumneavoastră de vedere, munca sa?

   Ei, aici speram să ajungem! Profesia de arhivist e, din păcate, foarte puțin cunoscută, mai ales în România. Și din această cauză, e adeseori și foarte subapreciată. Cum îți spuneam, eu însămi, când am început să lucrez la Arhivele Naționale, nu știam foarte multe despre ce înseamnă de fapt să fii arhivist. Am aflat văzând și făcând și, în timp, mi-am forjat o convingere personală care s-ar putea să te surprindă, dar uite, ți-o spun direct: cred că profesia de arhivist e una dintre cele mai importante profesii într-o societate și ajunge să fie cu atât mai importantă cu cât, ignorându-i pe arhiviști, societatea se cam derobează singură de la controlul legitim și – mai ales – conștient pe care ar trebui să îl aibă asupra circulației informațiilor. Nu, nu e doar un clișeu, lasă-mă să îți explic de ce nu e. Știi că printre arhiviști circulă o glumă: nu te pune rău cu un arhivist, te poate scoate din istorie. Arhiviștii sunt prima instanță care decide ce rămâne și ce se ”aruncă” din actele/documentele, fotografiile, urmele materiale produse de o comunitate. Ei sunt, prin urmare, aceia care hotărăsc din ce surse se va scrie istoria, ce anume, dintre semnele pe care trecerea noastră le lasă în timp, va ajunge la urmași și ce anume va fi trimis pentru totdeauna în uitare.  E fascinant, dar și riscant. Nicio societate, niciodată nu a reușit să își conserve toate urmele, selecția aceasta e inevitabilă. Dar e foarte important cine și cum o face, de ce, sub ce impulsuri sau presiuni. Și, mai ales, cu cât discernământ. De-aia îți spun că arhivistul – fie că vrea, fie că nu vrea, fie că o face conștient sau în virtutea unor responsabilități de serviciu pe care nu le înțelege prea bine – e un fel de dresor al timpului. El se luptă și să împiedice ”morțile” nedorite (documentele distruse de ignoranța celorlalți oameni, de calamități etc.), dar și să elimine acele urme care ar împovăra inutil, redundant, depozitele viitorului. În genere, arhivistul nu elimină cu ușurință, adevărații ”apucați” ai arhivisticii și-ar dori să păstreze totul, să nu lase nimic de o parte, dar asta, din rațiuni materiale în primul rând, e imposibil, așa că întreaga povară a selecției tot lui îi aparține. Și să nu crezi că internetul, cu circulația haotică a informațiilor, îl eliberează de responsabilități. Nu, din păcate îi face misiunea și mai complicată. Fiindcă internetul e o lume foarte fragilă, foarte ușor de aruncat în neant. Iar informația virtuală este chiar mai greu de conservat decât aceea pe un suport fizic concret, adică de exemplu pe hârtie. Așa că vezi, gluma aceea cu arhivistul care – printr-un act de voință sau din ignoranță, sau  doar prin simpla sa absență dintr-o societate – te poate elimina din istorie nu e chiar o glumă.

4.V-ați specializat în studiul istoriei contemporane. Ce v-a determinat să alegeți Epoca Contemporană, ,,în defavoarea” Antichității, a Evului Mediu, a Epocii Moderne sau a oricărei alte perioade mai restrânse din istoria românilor, a umanității?

   La vremea când îmi alegeam eu o specializare, adică la mijlocul anilor 90, aceasta părea a fi adevărata provocare. Lumea românească se lupta să iasă din comunism fără să înțeleagă încă prea bine ce i se întâmplase, oamenii căutau pasionați ”adevărul” printre documentele istoriei recente, erau convinși că acolo și numai acolo îl puteau găsi, așa cum erau destul de convinși că ”adevărul” nu poate fi decât unul singur. Toți anii de studiu al istoriei recente prin care am trecut – și experiența esențială pe care am adunat-o lucrând ca arhivist – m-au ajutat să înțeleg, într-un târziu, că adevărul nu e așa, un punct pe care să pui deștul și să urli ”Este!”, iar spiritul omenesc nici măcar nu poate trăi confortabil în prezența unui adevăr unic, care ucide toate celelalte alternative. Dar mi-a luat destul de mult să înțeleg că, între Antichitate, Evul Mediu, epoca modernă și cea contemporană, totul se leagă, nimic nu se rupe cu adevărat în devenirea umanității. Sigur, dacă mă întrebi repede, am mai învățat și că nu e bine să bag mâna în foc, poate asta e doar viziunea mea, ”adevărul” meu, ce am putut eu să înțeleg din studiul istoriei. Nu e obligatoriu ca și alții să vadă lucrurile la fel.

5.Din câte știu, sunteți căsătorită cu domnul Șerban Pavelescu, la rândul său, istoric de profesie. Următoarea întrebare vine din partea unui viitor istoric: cum e să împărtășești această activitate nobilă cu cel de lângă tine, cu soțul/soția ta?

   Da, poate părea plicticos să rămâi în aceeași ”bulă” și la serviciu, și acasă, riști să te mărginești. Din fericire, noi facem lucruri diferite, avem domenii de specializare diferite, nu avem deloc aceleași opinii. Așa că nu e chiar lipsită de orizont conviețuirea noastră domestică, cel puțin așa ne place nouă să credem.  Uneori avem chiar dispute aprige pe câte un subiect din profesia noastră comună și mă gândesc că, văzuți din exterior, am putea părea ușor țicniți. Plus că mai împărtășim și multe alte pasiuni, de pildă ceea ce un prieten de-al nostru numește ”pisicomania”. Iar în rest, el e un mare pasionat de literatură SF, eu de romane polițiste; eu scriu literatură, iar el mă susține, deși nu prea mă citește; merge cu mine la filme care nu îl interesează, așa cum merg și eu cu el la filme care îl interesează doar pe el. Pe scurt, ne completăm și suntem ”complici”. Ceea ce – vei vedea și tu mai încolo – e esențial într-o relație de cuplu.

6.Tot un viitor istoric vă întreabă: în zilele noastre, în care istoriei nu i se acordă respectul și aprecierea cuvenite, e dificil să fii istoric, să cercetezi, să încerci să scoți adevărul la lumină?

  Eu te-aș contrazice aici: nu cred că în zilele noastre istoriei nu i se acordă atenția cuvenită. Dimpotrivă, aș zice. Mi se pare că trăim niște vremuri ciudate, în care oamenii sunt chiar prea obsedați de trecut, de cum își întinde acesta umbra asupra vieților noastre prezente.  Trăim sub imperiul ”memoriei”, care e, până la urmă, locul din care se originează istoria. Nu că istoria nu mai interesează, istoria de laborator nu mai interesează, aceea care se pretinde o știință oarecare și are pretenția să evolueze complet separat de evoluțiile prezentului. Cum se raportează istoricii la asta? Nici aici nu cred că suntem foarte originali în raport cu cei dinaintea noastră: unii se vor profeți, alții se obstinează să se închidă într-un turn de fildeș și să creadă în iluzia ”obiectivității științifice”, unii își folosesc cunoștințele de istorie ca să facă politică în prezentul imediat, alții scriu romane sau cărți de istorie glosând cu voluptate pe marginea învecinării dintre istorie și literatură. Până la urmă, istoricul e și el un om al timpului său. Iar istoria, ca orice formă de cunoaștere umană, continuă să trăiască, într-o formă sau alta, atâta vreme cât servește unor nevoi spirituale ale omului. Deocamdată, oamenii par încă să aibă nevoie de istorie, deci nu cred că tinerii care vor să devină istorici au vreun motiv să se teamă că ar porni pe un drum prea lăturalnic pentru ambițiile lor.

7.În final, ce mesaj aveți pentru cititorii dumneavoastră, pentru cei care vă urmăresc activitatea în domeniul istoriei? Dar pentru cei dornici să devină istorici (așa ca mine)?

   Cum îți spuneam, prima și cea mai importantă învățătură de istoric pe care am dobândit-o, a fost că istoria nu e expresia unui adevăr unic, ci suma unor adevăruri individuale. Așadar, le recomand întotdeauna celor care vor să învețe istorie să nu rămână prizonierii cărților, să încerce să vadă cu ochii lor și, mai ales, să judece întotdeauna cu mintea lor. Pe scurt, le recomand să intre în arhive, acolo unde informația e cel mai aproape de momentul zero al producerii ei (totuși, nu momentul zero, fiindcă, așa cum îți spuneam, a fost deja filtrată prin mâinile și mințile unor arhiviști). Să vină, să vadă, să cântărească și să producă propriul ”adevăr”. Adică singurul lucru pe care îl poți face ca istoric, la urma urmei.

 8.Vă mulțumesc din suflet pentru timpul acordat acestui interviu! Vă doresc să aveți spor în tot ceea ce faceți, scrieți, studiați! Cu toată sinceritatea, aștept cu nerăbdare să citesc și alte lucrări (non-ficțiune, beletristică) ce poartă semnătura dumneavoastră! Toate cele bune!

   Eu îți mulțumesc din suflet pentru că mi-ai dat ocazia să vorbesc despre profesia mea. Sper că va fi în curând și a ta. Și mai sper că nu vei uita să mă inviți la lansarea primei tale cărți de istorie. Dar grăbește-te puțin, ca să fiu sigură că n-o ratez.

Autor Cosmin Lazăr


4 thoughts on “Interviu cu Alina Pavelescu-Istoric şi arhivist

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.