Unde se duc scriitorii când se duc? Despre Augustin Buzura

Revista Rânduri cu dichis-Nr. 7/Iulie 2017

   Autor: Andreea Oana Duduman

   A mai plecat un șaizecist dintre noi, încă un scriitor al „generației fără dascăli”. Plecarea i-a fost atât de simplă, de parcă ar fi coborât pentru un răgaz de-o zi de pe scena literară românească. Nu s-a plâns că drumul îi va fi lung sau greu, nu ne-a cerut să nu-l uităm, dar ne-a lăsat o provocare: să-l citim. Cum altfel?

  Augustin Buzura s-a născut în urmă cu 78 de ani în familia unor oameni simpli din Berința, județul Maramureș. În copilărie, când se făceau arestări masive și oamenii erau duși să lucreze la Canal, în podul casei își găsiseră ascunzătoare, pe timpul nopților, preotul satului și alți intelectuali care nu erau văzuți cu ochi buni de către autorități. Casa îi devenise o bibliotecă adevărată, tot prin „bunăvoința” autorităților; stăteau ascunse cărți ce trebuiau arse. De un optimism greu de doborât, a reușit să-și învingă frica de a fi prins.

   Medic psihiatru de profesie, a renunțat la halatul alb pentru a se dedica unei literaturi unice în epocă, în care predomină analiza psihologică a personajelor, cărora li se întocmesc adevărate fișe clinice. Despre influența psihiatriei în literatură, autorul afirma într-un interviu din 1966:

   Cu alte cuvinte, vreau să spun că pentru a da opere la înălțimea veacului, cunoașterea științelor care au legătură directă cu omul (a științelor despre om) cred că este obligatorie. Intuiția singură nu le mai poate suplini… […] Mai vreau să precizez că un diagnostic dat unui erou nu-i știrbește cu nimic din valoarea artistică, din mesajul operei. Dar cunoașterea lui – te poate scuti uneori de interpretări false. […] Mă jenează însă când întâlnesc eroi principali oligofreni,mai ales că această afecțiune nu este incompatibilă cu o bună parte din profesii… . (Tribuna, anul X, nr. 18, 5 mai 1966, pag. 5)

   În perioada comunistă, Augustin Buzura a fost considerat o persoană incomodă, refuzându-i-se în mod constant mutarea la București și publicarea unor manuscrise. De două ori i s-a pus eticheta de scriitor interzis. De către cine? Nimeni nu știa ce să răspundă, toți arătau cu un deget în sus, semn că este vorba despre însuși Ceaușescu, fapt pe care autorul nu l-a crezut niciodată. După o asemenea perioadă de reducere la tăcere, când încerca din nou să fie publicat, trimitea Elenei Ceaușescu (după cum era protocolul) câte un capitol din operă, capitol pe care oricum l-ar fi scos. Neprimirea niciunui răspuns era echivalentul acceptului de publicare.

   Chiar dacă își propusese să publice câte un roman la fiecare trei ani, Augustin Buzura scria greu, cam trei pagini pe zi, pierdea nopțile refăcând capitole întregi, fiecare roman fiind rescris de cel puțin trei ori. 8 romane au văzut lumina tiparului: Absenții (1970), Orgolii (1974), Fețele tăcerii (1974), Vocile nopții (1980), Refugii (1984), Drumul cenușii (1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999) și Raport asupra singurătății (2009) fiecare fiind scris ca și cum ar fi fost ultimul.

Romanele lui Augustin Buzura sunt o pledoarie împotriva morții psihice, o moarte în care omul nu mai este om, pentru că trăiește doar la nivel vegetativ, nu intelectual.

  Scriu împotriva acestei morți cu tot ce mai implică ea: minciună, fals, lașitate. (Flacăra. Anul XXXII, nr. 40, 7 octombrie 1983, pag. 13)

   Augustin Buzura a fost membru al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef al revistelor Tribuna și Cultura, fondator al Fundației Culturale Romane și al Fundației Europene Gulliver din Amsterdam, membru de onoare al Asociației Psihiatrilor Liberi, a fost scriitor și scenarist premiat, a dus lupte istovitoare cu cenzura comunistă. A murit pe 10 iulie 2017.