Ceaușescu a murit, domnule președinte! – întâmplare reală

Ceaușescu a murit, domnule președinte! – întâmplare reală

      Ioana se strecura grăbită printre elevii adunați în fața ușii, ținându-și la piept telefonul și cheile, pe care nu mai reușise să le strecoare în geantă, în drumul ei spre colegiul – centru de examen de bacalaureat. Găsise cu greu un loc de parcare, iar întârzierea era ultimul lucru pe care și-l dorea. Urcă treptele gâfâind, dădu binețe colegilor deja sosiți și se așeză pe un scaun din cancelarie. Era șapte dimineața și deja inima stătea să-i sară din piept. Se gândea la elevii din școala ei; copii frumoși, cu bun simț, care încercau să treacă de ultima probă a maturității. Dar, oricum ar fi fost, era mândră de ei. Pe chipul său cald apăru un zâmbet vag. Ce ți-e și cu examenul ăsta! E momentul în care se rup frânghiile care o țin aproape de elevi. Unii își iau zborul pentru totdeauna, alții se întorc să-i mulțumească. Povestea se repetă de atâția ani… .

         Murmurul se stinse treptat, lasând loc vocii președintelui comisiei să prezinte metodologia examenului, apoi să numească membrii repartizați pe săli. Înalt, trecut bine de patruzeci de ani, privea cu superioritate peste ochelarii de miop cum fiecare își lua în primire dosarul cu materiale. Ioana îi zâmbi ușor sfidător; până la urmă, erau colegi; însă regretă aproape instantaneu. Privirea președintelui o străpunse până în stomac. Lăsând capul în jos, primi dosarul, semnă, apoi se apropie de colega cu care fusese repartizată la sala de examen.

             În clasă era liniște. Elevii se așezaseră deja în bănci, în ordinea afișată pe tabelul de pe ușă. Fiecare avea la îndemână instrumente de scris, sticla cu apă și șervețele. Se anunța o zi lungă și călduroasă. În a doua bancă, o elevă cu ochii mari, inteligenți părea să nu-și găsească locul.

–Ai pățit ceva? o întrebă Ioana în timp ce încă verifica dacă datele de pe cărțile de identitate corespund cu cele de pe foile de examen.

–Am o problemă: nu-mi găsesc buletinul și gata, nu știu ce-am făcut cu el, dar am permisul de conducere…

–Stai liniștită, îl chemăm pe domnul președinte, discutăm cu dumnealui și vom rezolva. Regulamentul prevede că e obligatoriu să ai cartea de identitate, dar, dacă te recunosc colegii și ai un document cu fotografie, cred că putem să trecem peste.

           Câteva minute mai târziu, intră ca o furtună președintele comisiei. Gesticula furios și se îndreptă drept spre banca elevei ce făcu ochii și mai mari.

–Domnișoară, cu permisul să te duci să dai bacu’ pe tarlaua lu’ mă-ta! Unde te trezești? Să ieși din examen! Și-i arătă ușa, vărsând în același timp un pahar cu apă peste foile tipizate.

          Eleva ieși plângând din sală și se refugie în baie.

       Nimeni nu îndrăznea nici măcar să respire, toți priveau infiorați la cel care tocmai le agățase pietre de ocnaș la glezne. Din tocul ușii, Ioana încercă să îl calmeze:

–Domnule președinte, vă rog frumos să ieșim să discutăm pe hol. Ar fi vrut să adauge: nu e nevoie să asiste elevii la tot spectacolul ăsta. Suntem adulți, trebuie să fim un model pentru ei, nu să îi băgăm în sperieți înainte de bac.

–Cum vă permiteți? Cine vă dă dreptul să mă dați afară? răspunse arogant și strângând pumnii ca un soldat gata de luptă.

–Domnule președinte, vă rog să discutăm pe hol…, îngână Ioana din nou. Curajul o părăsise definitiv și simți cum i se înmoaie picioarele încălțate în balerinii special cumpărați pentru bacalaureat, ca să nu streseze elevii cu zgomot de tocuri.

            Deodată, președintele țâșni spre ușă și-și descărcă energia în ceafa Ioanei. O durere ascuțită îi penetră pielea și-o făcu să se clatine.

            S-au dus discuții între membrii comisiei, iar elevei i s-a permis să participe la examen. Ceva mai târziu, și-au făcut apariția inspectorul general și reprezentanți ai ministerului, interesați de buna desfășurare a probei. Nimeni nu  a spus nimic despre gestul președintelui, iar Ioana simțea că tocmai i-a fost violată demnitatea. În treizeci de ani de carieră didactică nu s-a simțit mai umilită. După examen, cei din minister au încercat să o convingă de absurditatea situației.

–Nu-i așa că domnul președinte nu v-a lovit, ci doar v-a atins?

       Ioana tace și acum. Putea să cheme poliția, dar nu a făcut-o. Camerele de supraveghere au înregistrat tot. Însă, evenimentul a fost șters cu buretele. Lacrimi îi inundă obrajii când povestește. Ar fi vrut să primească scuze, măcar atât. Dar, crede în legea compensației. A primit o palmă, urmează o mângâiere.

Ce viață tristă trebuie să duci, domnule președinte!

Andreea Duduman

libertateasursa foto: Libertatea

În data de 26 iunie 2017, la un centru de examen, o profesoară a fost lovită de președintele comisiei, un profesor universitar. Nicio măsură nu a fost luată până în momentul de față.

Respect, J. M.!

Advertisements

6 thoughts on “Ceaușescu a murit, domnule președinte! – întâmplare reală

  1. Doamne, deci chiar e adevarat? Pana la sfarsit chiar ma gandeam ce poveste bine construita, dar aflu ca nu e o poveste? Oricum, foarte bine scris, se vede ca autoarea are experienta la bac.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s