Tehnici de manipulare, de Bogdan Ficeac – fragment

manipulare

 – fragment –

Scurtă clasificare a manipulărilor

        Situaţiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acţiunile şi reacţiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forţe şi constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de aşteptat dacă s-ar avea în vedere doar perso­nalitatea intimă a celui în cauză. Chiar şi aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în compor­tamentul persoanelor aflate într-o anume situaţie socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi şi, într-o mare măsură, prezenţa celorlalţi sunt factori cu o mare putere de influenţă asupra individului, dirijându-i reacţiile şi comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-şi dea seama.

       În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de manipulator.

         Manipulările pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, Cali­fornia, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situaţie socială. Astfel “manipulările mici” sunt cele obţinute prin schimbări minore ale situaţiei so­ciale. Trebuie remarcat că, deşi în această accepţiune ma­nipulările pot fi clasificate ca mici, medii şi mari, consecinţele lor nu respectă o corespondenţă strictă cu amplitudinea modificărilor iniţiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecinţe majore şi invers.

       Manipulările mici, obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donaţiile pot creşte simţitor atunci când cererea este însoţită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfăţişarea celui care formulează cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu şi de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras în cap şi înveşmântat în specifica togă albă, se plasează în sala de sosiri a unui aeroport şi îi aşteaptă pe călători cu o floare în mână. Când aceştia încep să iasă, îşi ocheşte imediat o “victimă” şi îi oferă floarea insistând să fie primită fără nici o obligaţie, doar aşa, ca semn al bucuriei de a trăi şi al iubirii faţă de semeni. Dacă darul este acceptat, imediat membrul sectei scoate o mică revistă a cultului şi o oferă şi pe aceasta, dar de astă dată contra unei… mici donaţii. Foarte puţini sunt cei care pleacă numai cu floarea, fără a face vreo donaţie. La fel, cei care adună fonduri pentru diverse acţiuni de protejare a mediului, de pildă, îi roagă pe trecători să semneze într-un registru voluminos, despre care se afirmă că va constitui unul din “argumentele” respectivei organizaţii în acţiunile de convingere a autorităţilor. De asemenea, semnatarului i se oferă şi o insignă sau o mică plantă. Abia la sfârşit se formulează cererea pentru o donaţie “nesemnificativă”. Din nou, foarte puţini sunt cei care, după ce au semnat şi au primit insigna, pleacă fără să-şi subţieze portmoneul.

        Cerşetorii utilizează şi ei nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerşit sunt trimişi mai ales copiii, dezbrăcaţi iarna, plângând vara, uneori mutilaţi intenţionat pentru a spori mila cetăţenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile şi muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: Fără mamă, fără tată… Sărbătorile de iarnă sunt exploatate cu săptămâni de zile înainte sau după, prin îngânarea de colinde care să sensibilizeze potenţialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spălătorii de parbrize, care îşi deghizează cerşetoria sub aparenţa unor servicii utile celor aflaţi la volan. În Bucureşti, pentru mai puţin de treizeci de secunde cât durează curăţatul unui parbriz, se primeşte, în medie, o sumă echivalentă cu câştigul unui muncitor în treizeci de minute. Însă foarte puţini dintre cei care dau banii se gândesc la acest lucru.

        În 1966, Scott Fraser şi Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră. Despre ce era vorba? Într-un cartier obişnuit, casele au fost luate la rând şi fiecărui proprietar i s-a propus să permită instalarea, în faţa curţii sale, a unui panou imens pe care scria Conduceţi cu prudenţă. Deşi s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai şaptesprezece la sută au acceptat să-şi umbrească gazonul cu aşa ceva. O a doua grupă de experi­mentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului şi a colindat casele cerându-le proprietarilor să semneze o petiţie în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulaţie preventivă. Aproape toţi au acceptat să-şi depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligaţie. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiţia, propunându-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare faţă de primul caz. Deci pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeaşi natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. După cum arată rezultatele experimentului descris anterior, şansele de reuşită se vor tripla utilizând respectiva tehnică, denumită de psihologi: Piciorul-în-uşă. Deşi tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăţi întregi.

         Un minim contact social poate determina de asemenea schimbări semnificative de comportament. Spre exemplu, pe plajă, un necunoscut se adresează “vecinului de cearşaf: Vă rog să vă uitaţi puţin la lucrurile mele. Lipsesc doar câteva minute. În momentul apariţiei unui hoţ care adună respectivele lucruri şi fuge, cetăţeanul rugat să le păzească porneşte de cele mai multe ori în urmărirea hoţului şi se agită pentru a determina prinderea lui. Lucru care s-ar întâmpla cu o probabilitate mult redusă în cazul în care rugămintea nu ar fi fost făcută. Uneori, hoţii utili­zează asemenea trucuri pentru a-l jefui tocmai pe cel rugat să aibă grijă de lucrurile unui necunoscut.

      Micile manipulări pot avea şi efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăţi. Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea naţională a prezentat mai multe zile la rând informaţii oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăţi. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat uşuraţi aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situaţia prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, ţăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel naţional, însă preţul de achiziţie care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în aşteptarea unui preţ mai bun. Preţul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus ţăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creşterea generală a preţurilor, cât şi în deteriorarea situaţiei financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-şi valorifice recoltele pentru a obţine surse de finanţare a lucrărilor din anii următori. O strategie similară a fost folosită şi pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.

       Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulări minore, dar pot fi reluate şi în subcapitolul marilor manipulări, dacă se analizează întreg contextul ce le-a făcut posi­bile. Spre exemplu, păstrarea deliberată a televiziunii naţionale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetăţenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.

      O altă tehnică de manipulare este:Trântitul-uşii-în-faţă. Deşi total opusă, ca esenţă, cu Piciorul-în-uşă, etectele sunt aceleaşi. Prin această tehnică, oamenii sunt determinaţi să accepte o anume concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeaşi natură, care are toate şansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate şansele de a fi acceptată, deoarece, prin comparaţie cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.

       În 1975, psihologul Robert Cialdini şi colegii săi au imaginat un experiment menit să analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au întrebat pe elevii unui colegiu dacă acceptă să însoţească şi să supravegheze un grup de copii handicapaţi, pentru două ore, într-o vizită la grădina zoologică. Numai şaisprezece la sută dintre cei întrebaţi au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, în prealabil, o propunere mult mai amplă. În mod obişnuit, recrutăm voluntari dintre elevi, pentru a lucra fără plată, în calitate de con­silieri la Centrul de detenţie a minorilor, a spus experimentatorul. Apoi a continuat: Serviciul constă în două ore de muncă pe săptămână, timp de doi ani. Cine se oferă? După cum era de aşteptat, nimeni nu a acceptat un angajament pentru o perioadă atât de lungă. În urma refuzului, experimentatorul a făcut o a doua propunere, cea referitoare la însoţirea copiilor handicapaţi. Circa cincizeci la sută din elevi au acceptat. Deci şi în cazul tehnicii Trântitul-uşii-în-faţă, ca şi în cazul Piciorului-în-uşă, şansele de obţinere a unei concesii au crescut de trei ori, în comparaţie cu cazurile în care cererea a fost normală.

       Ca o scurtă recapitulare, Piciorul-în-uşă constă în obţinerea prealabilă a unei mici concesii, care să determine sporirea disponibilităţii celui vizat de a accepta o concesie mai mare, Trântitul-uşii-în-faţă, la rândul său, constă în prezentarea prealabilă a unei cereri aproape imposibil de acceptat, prin comparaţie cu care următoarea solicitare să pară mult mai rezonabilă şi să aibă mult mai multe şanse de a fi acceptată.

       Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparţine categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influenţa deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăţi, aşa cum se va vedea şi dintr-un studiu de caz ce face subiectul unui capitol aparte al volumului de faţă.

          Manipulările medii se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte care, uneori, depăşesc în mod dra­matic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subeva­luată în cele mai multe cazuri.

          Cu două decenii în urmă, Stanley Milgram a iniţiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte supunerea individului faţă de o anume autoritate.

            În cadrul experimentului standard, li se propunea volun­tarilor să participe la un test menit să studieze capacitatea de memorare şi influenţarea acestei capacităţi prin administrarea unor pedepse în caz de greşeală. Voluntarul era introdus într-o încăpere şi aşezat la o masă pe care se afla pupitrul de comandă al unui aparat de generat şocuri electrice. Printr-un geam de sticlă, voluntarul vedea o altă încăpere, în care un tip de patruzeci şi şapte de ani, uşor supraponderal, cu o înfăţişare agreabilă, şedea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau să administreze şocurile. În aceeaşi cameră cu primul voluntar, care va fi denumit “profesorul”, se afla un experimentator sobru, care începea prin a spune că persoana aflată dincolo de geam se oferise tot de bună-voie pentru testare.

          Testul consta în citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit “elevul”, trebuia să le memoreze. Apoi “pro­fesorul” începea să spună câte un cuvânt, iar “elevul” să răspundă cu perechea lui. Pentru fiecare greşeală, “profesorul” trebuia să-i administreze “elevului” un şoc electric începând cu cincisprezece volţi şi putând ajunge până la patru sute cincizeci de volţi, în trepte de câte cincisprezece volţi. Pentru a-l avertiza pe “profesor” asupra a ceea ce urma să-i facă “elevului”, experimentatorul îi aplica, demonstrativ, primului un şoc de patruzeci şi cinci de volţi, destul de dureros.

      Testul începe. Primele răspunsuri ale “elevului” sunt corecte. Apoi, la prima greşeală, “profesorul” îi administrează cinci­sprezece volţi, provocându-i o tresărire evidentă. Urmează încă o greşeală şi un şoc de treizeci de volţi. Treptat, pe măsură ce timpul trece şi şocurile cresc în intensitate, suferinţa “elevului” devine tot mai evidentă, iar “profesorul” începe să aibă mustrări de conştiinţă. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul îl îndeamnă sobru: Vă rog, continuaţi. Peste şaptezeci şi cinci de volţi, “elevul” începe să ţipe de durere, la o sută cincizeci urlă pentru a fi lăsat să plece, acuzând dureri de inimă, la o sută nouăzeci şi cinci strigătele devin insuportabile. “Profesorul” este şi el înnebunit, speriat, dărâmat. Insă la fiecare ezitare, vocea sobră a experimentatorului îl îndeamnă: Experimentul vă cere să continuaţi, apoi: Este absolut esenţial să continuaţi, după care urmează: Nu aveţi altă alegere, trebuie să continuaţi. Dacă, totuşi, “profesorul” încă ezită, văzând că până şi marcajele de pe pupitrul de comandă indică pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adaugă: Şocurile sunt dureroase, dar im produc nici o rană. Continuaţi, vă rog. În caz că “profesorul” vrea să se oprească pe motiv că “elevul” nu mai suportă, experimentatorul îi spune: Indiferent dacă celuilalt îi place sau nu, trebuie să continuaţi până va memora corect perechile de cuvinte. Vă rog, continuaţi. La două sute şaptezeci de volţi, “elevul” începe să agonizeze, iar “profesorul” este îngrozit. Şi totuşi, la îndemnurile sobre ale experimentatorului, continuă să mărească voltajul şocurilor şi să apese pe comutator…

        Trebuie menţionat că, de fapt, “elevul” este în înţelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele şocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primeşte. Studiul capacităţii de memorare este doar un pretext pentru adevăratul scop al experimentului, acela de a vedea până la ce limită a cruzimii pot merge oamenii obişnuiţi sub presiunea unei autorităţi, repre­zentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar să adăugăm că, în afara îndemnurilor permanente de a continua, nici o altă presiune nu s-a făcut asupra celui aflat în postura “profesorului”. El putea oricând să se ridice şi să plece.

         Întrebarea: “Câţi ar accepta să meargă până la limita de patru sute cincizeci de volţi?” a fost pusă, în cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atât oameni obişnuiţi, cât şi studenţi sau psihologi. Răspunsul a fost aproape unanim: “Circa unu la sută”. Nimeni nu-şi putea închipui că limita bunului-simţ şi a unui comportament general uman ar putea fi depăşită.

        Însă rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la sută dintre voluntarii puşi în postura de “profesor” au administrat şocurile maxime de patru sute cincizeci de volţi, iar 80 la sută au continuat să apese comutatorul şi după ce “elevul” a început să urle de durere şi să spună că poate suferi de la o clipă la alta un atac de cord!

      Nenumărate întrebări au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovadă nişte oameni obişnuiţi, aflaţi sub permanenta presiune psihică a “autorităţii” reprezentate de experimentator.

        Pentru a găsi motivaţiile intime ale generării unui compor­tament inuman în cazul oamenilor obişnuiţi, Milgram a reluat experimentul în alte variante.

     Trei “profesori” au fost introduşi simultan în aceeaşi încă­pere. Doi erau în înţelegere cu experimentatorii şi, la un moment dat, au refuzat să mai continue testul. În astfel de situaţii, numărul celor care au mers cu şocurile până la limita maximă s-a diminuat de peste şase ori! Ceea ce înseamnă că sentimentul de supunere necondiţionată faţă de autorităţi scade drastic atunci când indi­vidul vede că sunt şi alţii care gândesc asemenea lui şi acţionează în sensul considerat de el drept a fi corect.

       Într-o altă variantă, experimentatorul iese la un moment dat din încăpere şi locul său este luat de un alt “voluntar” care îi repetă “profesorului” obişnuitele ordine de a continua. În ase­menea cazuri, numărul celor care au mers până la voltajul maxim a scăzut de trei ori. Fapt ce dovedeşte că atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiţionată, din nou, scade simţitor.

     O altă variantă s-a desfăşurat cu doi experimentatori şi un “profesor”. În momentul în care “elevul” a început să ţipe “de durere”, experimentatorii au iniţiat o discuţie în contradictoriu asupra oportunităţii de a continua testul, lăsând decizia la voia celor aflaţi în postura de “profesori”. Nimeni nu a mai continuat administrarea şocurilor.

        Trebuie remarcat faptul că, în nici una dintre variante, decizia “profesorilor” de a părăsi experimentul nu a fost determinată de reacţiile “elevului”, ci de comportamentul experimentatorilor ce întruchipau autoritatea. În acelaşi timp, revenind la ultima variantă a experimentului, trebuie observat că, în momentul în care capacitatea autorităţii de a stăpâni o situaţie devine discu-tabilă, iar “cei de jos” refuză să se mai supună şi îşi urmează propria lor conştiinţă şi propriile lor interese.

       Ultima variantă a experimentelor lui Milgram a fost cea în care participanţilor li s-a spus că pot merge până la limita maximă a voltajului, pentru că sunt o mulţime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapă, apoi au fost lăsaţi să acţioneze singuri. Numai 2,5 la sută au mers până la limita maximă, procent foarte apropiat de cel obţinut în chestionarele celor întrebaţi despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.

       Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de ma­nipulare medie. Având în vedere concluziile testelor descrise până acum, se poate face o paralelă revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revoluţiei române din decembrie 1989.

     În România acelui an, autoritatea supremă era reprezentată de Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii fusese în asemenea măsură dezvoltat, încât distanţa dintre el şi restul ierarhiei comu­niste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda şi de a aproba deciziile dictatorului. În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluţiei s-a produs la Timişoara, exact în zilele în care Ceauşescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorităţii supreme din ţară a făcut mult mai uşoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăţi mult vi­sate. Amploarea evenimentelor de la Timişoara, datorită cărora mulţi alţi locuitori ai României au văzut că sunt şi alţii care gândesc asemenea lor şi au curajul de a refuza supunerea necon­diţionată, a uşurat extinderea la nivel naţional a acţiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Revenit de urgenţă la Bucureşti, Ceauşescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Şi aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acţiuni au determinat explozia mulţimii şi fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar şi fugărit, simpla lui prezenţă era o ameninţare, aşa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împuşcată şi Elena Ceauşescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală şi trebuia ca ambele capete să dispară, pentru că simpla lor prezenţă putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a ţării.

       Peste o mie de oameni au fost ucişi în revoluţia română fără ca autorii să fie descoperiţi. Până în 22 decembrie, situaţia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puţini dintre cei descoperiţi că au tras susţin că nu au făcut decât să execute nişte ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susţin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanţilor. S-a creat astfel o frag­mentare a acţiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuţie.

        Acelaşi lucru s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică. Stanley Milgram aminteşte că până şi lui Eichman i se făcea rău atunci când vizita lagărele de exter­minare. Dar de fiecare dată el se întorcea la masa de lucru şi continua să pritocească hârtiile ce conţineau planuri ale unor noi acţiuni de ucideri în masă. În acelaşi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B în camerele de gazare îşi justifica acţiunile pe baza faptului că nu făcea altceva decât să se supună ordinelor. În acest mod, invocându-se şi anumite distorsiuni în transmiterea ordinelor sau în recepţionarea lor, responsabilităţile se restrân­geau, iar persoana care ar fi trebuit să urmărească actul criminal de la un capăt la altul şi să răspundă atât pentru îndeplinirea lui, cât şi pentru consecinţe, nu mai exista.

       În regimurile totalitare trebuie anihilată până şi impresia că ar putea exista, în strucţurile superioare, persoane care să poată fi făcute responsabile de vreo acţiune cu consecinţe negative asupra populaţiei. Serviciile specializate în dezinformare au, printre altele, şi misiunea de a susţine zvonul că, deşi s-ar putea să existe unele aspecte negative, cu siguranţă şeful regimului nu le cunoaşte. Deoarece dacă le-ar cunoaşte, ar lua imediat măsuri, continuă argumentaţia zvonului. De fapt, conducătorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informaţi, chiar despre situaţii care scapă atenţiei cetăţeanului de rând. Astfel se şi explică menţinerea lor la putere dincolo de orice raţiune.

       Starea de confuzie creată în timpul revoluţiei române, deruta şi nevoia de a găsi cât mai repede o autoritate care să o înlo­cuiască pe cea veche, pentru a reordona sistemul social şi pentru a restrânge haosul, zvonurile despre terorişti şi despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune şi au inhibat raţiunea, determinând oameni, altfel obişnuiţi, să îşi ucidă semenii. Straniu este faptul că, deşi autoritatea supremă din România a fost înlăturată de la putere pe 22 decembrie, totuşi marea majoritate a victimelor s-a înregistrat după această dată. Nu s-a oferit o explicaţie oficială coerentă care să motiveze această ciudăţenie. Există doar părerea neoficială că numărul mare de morţi, de care era făcut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, în faţa întregii lumi, noul regim de la Bucureşti.

    Revoluţia română reprezintă un material faptic de excepţie pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcţionat perfect, începând cu războiul radioelectronic şi sfârşind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseşte, după şase ani, este identificarea oficială, clară, a celor care au imaginat şi pus în funcţiune tot acest mecanism. Însă chiar menţinerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul şi să-l facă mult mai uşor de manipulat.

       Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmă­reşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea ataca­torilor, în vederea încurajării spiritului agresiv.

    După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deşi sunt relativ simple, efectele lor depăşesc orice aşteptări.

        În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utili­zează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oamenii obişnuiţi.

       Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este cură­ţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotaţie omenească. La nevoie, însuşi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru raţiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agre­sive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi periculoşi.

       Psihologul Elliot Aronsor povesteşte o întâmplare elocventă în ceea ce priveşte efectele acestei propagande. Cu mai mulţi ani în urmă, a angajat un zugrav pentru a-şi renova casa. Omul era foarte liniştit şi plăcut. Între altele, i-a spus că, după terminarea colegiului, se înrolase în armată şi luptase în Vietnam. După lăsarea la vatră se apucase de zugrăvit şi devenise un meseriaş priceput şi onest. Lui Elliot îi făcea o reală plăcere să lucreze cu el şi să discute pe diverse teme. La un moment dat, în timpul unei pauze de cafea, au abordat problema conflictului din Vietnam şi aici părerile lor s-au dovedit a fi total contradictorii. Zugravul susţinea că războiul era just şi urma să facă lumea mai sigură pentru democraţia în plină dezvoltare. Elliot l-a contrazis, spunându-i că luptele erau murdare, provocând moartea, muti­larea şi arderea cu napalm a mii de oameni nevinovaţi, îndeosebi copii, femei şi bătrâni, care nu aveau nici o legătură cu politica sau cu războiul. Celălalt l-a privit lung, apoi a surâs cu sinceritate: La naiba, doctore, ăia nu sunt oameni, ăia sunt vietnamezi! Toate cuvintele au fost spuse pe un ton deschis, fără urmă de vehe­menţă. Elliot a rămas perplex. Nu reuşeam să pricep cum putea să aibă o asemenea concepţie omul acela blând, manierat şi sincer. Cum putea el să excludă o întreagă naţiune din rasa umană, îşi va aminti Elliot mai târziu. Peste câteva zile, cu prilejul altor discuţii, zugravul i-a spus că ucisese şi el civili în cadrul unor acţiuni în Vietnam. Elliot a înţeles că putea să reziste asaltului remuşcărilor doar continuând să nu-i considere pe vietnamezi fiinţe umane…

          Dezindividualizarea este o tehnică mult mai simplă, dar cu efecte la fel de şocante. În accepţia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în ano­nimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente, impuse de un comportament normal si corecţ în societate, eliberare obţinută prin această cufundare în anonimat, conduce la o creştere a agresivităţii, a manifestărilor deviante.

Cercetătorul Brian Mullen a publicat în 1986 rezultatul cercetărilor pe care le-a făcut asupra a şaizeci de cazuri de linşaj, săvârşite în Statele Unite între 1899 şi 1946. Cruzimea, s-a consta­tat, era cu atât mai mare, cu cât creştea numărul participanţilor la asasinatul colectiv.

    În 1973, Robert Watson a efectuat un studiu asupra a douăzeci şi patru de culturi, în ceea ce priveşte caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit că războinicii care îşi schimbă înfăţi­şarea, vopsindu-şi chipul sau corpul, ori punându-şi măşti înainte de a pleca la luptă, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilări, decât cei care nu se maschează.

   Dezindividualizarea prin ascunderea chipului în spatele unor măşti se regăseşte în numeroase cazuri atât din istorie, cât şi din realitatea imediată. Membrii organizaţiilor Ku Klux Klan poartă măşti în timpul întrunirilor şi acţiunilor. Membrii unor secte satanice, de asemenea. Chiar şi introducerea uniformei are printre scopurile ei crearea unui sentiment de uniformitate, care să cufunde individul în anonimat, pentru a-l face mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane, precum uciderea inamicului.

     Pe de altă parte, pierderea sentimentului identităţii are şi rolul de a face individul mult mai uşor de manipulat. De aceea unele regimuri totalitare pretind supuşilor să se îmbrace la fel. În China sau în Coreea de Nord, ţinuta obişnuită a cetăţenilor era un soi de “uniformă muncitorească”, menită să uniformizeze cât mai mult masa de manevră…

     Un alt exemplu de manipulări medii poate fi găsit în dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a minţii umane. Programul MK-ULTRA, iniţiat la câteva decenii după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, consta în expe­rimentarea unor tehnologii neconvenţionale, precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obţine un control total asupra gândirii şi comportamentului subiecţilor. Numeroşi savanţi de renume au fost cooptaţi de bună-voie în cadrul acestui program. De multe ori, experienţele desfăşurate de ei nu numai că violau etica profesională, dar depăşeau orice limită a legalităţii şi a moralităţii, provocând infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supuşi testelor. Rezultatele nu au corespuns aşteptărilor, dar ceea ce uimeşte este uşurinţa cu care numeroase somităţi ale ştiinţei, cu o reputaţie de invidiat, au consimţit să se angajeze în asemenea experimente şi chiar să provoace moartea unor semeni ai lor…

       Manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia vieţuieşte individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă şi uriaşă influenţă, individul poate face mult mai uşor judecăţi greşite sau poate fi lesne de manipulat.

     În acelaşi timp trebuie observat că, tocmai datorită acţiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezenţa lor a devenit ceva obişnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulţi este uşor de remarcat o manipulare minoră, de genul “trucurilor” electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul şcolii de a transmite elevilor un bagaj de cunoştinţe cât mai mare are o importanţă secundară în com­paraţie cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate.

            După cum sublinia psihologul elveţian Jean Piaget, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor necesaie viitorului adult, şcoala îl obişnuieşte pe elev cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor şi diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct şefilor de la viitorul său loc de muncă şi autorităţilor statului. În al doilea rând, elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii, prin obligaţia de a-şi face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-şi ordona timpul şi metodele de studiu în aşa fel încât să depăşească succesiv “obstacolele” reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte uşor în sistemul social din care face parte, îşi va îndeplini în mod firesc obligaţiile familiale, profesionale şi sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini şi probleme de care depinde succesul în cariera pe care şi-a ales-o, precum şi accesul spre un standard superior de viaţă. Cea de-a treia menire a sistemului educaţional o repgrezintă obişnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program sţrict. Faptul că trebuie să fie prezent la şcoală, în fiecare zi, la aceeaşi oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecţiile şi pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeaşi, că întreg anul şcolar este împărţit în perioade de studiu şi vacanţe, toate acestea îl obişnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu şi cu respectarea lui instinctivă. În al patrulea rând, sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie. Notele, premiile de la sfârşitul fiecărui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obişnuinţa de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime şi alte diverse onoruri, pentru obţinerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i sporească respectul de sine.

          În afara acestor caracteristici generale, sistemul de învă­ţământ este în aşa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemele totalitare, uniforma şcolară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai uşoară disciplinarea şi manipularea indivi­dului. În sistemele democratice, obligativitatea purtării unor uniforme standard nu există, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalităţii individuale. Şi totuşi, unele instituţii de învăţământ, particulare în marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor şi studenţilor purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii şi studenţii unor instituţii similare. Se creează astfel sentimentul apartenenţei la un grup social, care se doreşte de elită sentiment ce îşi va arăta roadele mai târziu, când foştii elevi sau studenţi se vor susţine şi ajuta între ei, tocmai datorită acestui sentiment. Ceea ce nu se poate întâmpla în societăţile în care absolut toţi foştii elevi au purtat o uniformă standard.

         Rămânând la analiza sistemului de învăţământ ca instrument de manipulare majoră, trebuie observată şi structura subiectivă a programelor de studiu şi chiar a manualelor în sine. Regimurile totalitare politizează programa şcolară începând cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmăresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai fragedă vârstă, în mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie ş.a.m.d. sunt strict cenzurate pentru a educa elevul în spiritul doctrinei dominante. Deşi mai puţin stridentă, manipularea prin construirea unui sistem de învăţământ specific există şi în societăţile democratice. De fapt, fiecare sistem politic şi social îşi educă cetăţenii în spiritul propriului său sistem de valori, al propriilor sale legi şi regulamente. Nu există ţară, oricât de neînsemnată, în care structura educaţională să nu inducă un comportament de fidelitate faţă de naţiune şi de stat, de respect faţă de istoria naţională, prezentată cu o subiectivitate evidentă pentru un observator neutru, în aşa fel încât să motiveze şi să susţină doctrina promovată de regimul aflat la putere.

        Având în vedere rolul sistemului de învăţământ, dar şi întreaga complexitate a legilor şi regulamentelor specifice unei anumite societăţi, comportamentul şi gândirea cetăţenilor obişnuiţi sunt în aşa fel modelate, încât să se conformeze şi să accepte cu naturaleţe concepţiile şi standardele care definesc ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce interzis, ce este moral şi ce imoral, ce este valoros şi ce este lipsit de importanţă, ce este adevărat şi ce este fals.

       Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente “la modă” sau chiar ample manifestări protestatare.

         Readucând în atenţie experimentele lui Milgram, se poate observa că reacţiile “profesorilor” au survenit ca urmare a unor manipulări relativ scăzute ca importanţă, dar nu ar fi fost posibile fără existenţa marilor manipulări, reprezentate de influenţa întregului sistem social, conform căruia, celor care au jucat rolul “profesorilor” li s-a inoculat de la o vârstă fragedă reflexul supu­nerii faţă de autorităţi, indiferent care ar fi acestea.

        Studiul comparat al culturilor oferă concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalităţii, locuitorii Europei Centrale şi de Est sunt mult mai asemănători asiaticilor decât americanilor, deşi, la prima vedere, impresia este total opusă. Întreaga mentalitate a americanului obişnuit se bazează pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei încrederi în forţele proprii. Poate şi datorită faptului că actuala democraţie americană s-a dezvoltat într-un spaţiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma într-o mână şi cu Biblia în cealaltă, într-o ţară descoperită şi luată în stăpânire de oameni aspri, obişnuiţi să nu aştepte ajutor de la nimeni, pentru că un astfel de ajutor era în majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, în timp ce lupta pentru existenţă se dădea pe viaţă şi pe moarte.

        Istoria Statelor Unite, aşa cum este ea prezentată în The World Almanac, cel mai răspândit compendiu despre “starea naţiunii”, reactualizat în fiecare an, începe la 1492, deci are puţin peste cinci sute de ani în cazul Coastei de Est şi circa un secol şi jumătate pentru Coasta de Vest. Înainte de a continua, trebuie observat că trecutul popoarelor ce au stăpânit acele ţinuturi înainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat în calcul, dovadă că până şi în sistemele cu o democraţie avansată prezentarea istoriei are o tentă subiectivă. În cazul Statelor Unite, această omisiune urmăreşte, printre altele, accentuarea senti­mentului de legitimitate al naţiunii, sentiment care acţionează ca un liant social absolut necesar, generează patriotismul şi evită culpabilizarea cu efecte imprevizibile a cetăţenilor obişnuiţi pentru faptele mai puţin corecte ale unora dintre înaintaşi. Reve­nind la istoria în sine, conţinutul ei restrâns, alături de inexistenţa tradiţiilor şi, în general, a unui context social prestabilit, a făcut posibilă crearea unei societăţi cu totul noi, lipsite de “povara” trecutului, în cadrul căreia s-a dezvoltat o mentalitate aparte. Una dintre caracteristicile acestei mentalităţi, spre exemplu, este absenţa sentimentelor naţionaliste, tocmai pentru că lipseşte cauza lor.

            Dar esenţa mentalităţii americane, spuneam, este dezvoltarea respectului faţă de sine. De la cea mai fragedă vârstă copiii sunt învăţaţi să găsească singuri soluţia oricărei probleme. Când trec prin momente grele, ce par fără ieşire, sunt sfătuiţi să nu aştepte ajutor de la nimeni, ci să caute puterea de a depăşi criza doar în ei înşişi. Pentru a le dezvolta tinerilor acest sentiment de încredere în forţele proprii, profesorii respectă cu stricteţe anumite reguli. Spre exemplu, oricât de stupide ar fi întrebările sau răspunsurile unui elev, niciodată dascălul nu-i va spune “eşti prost”, “nu reuşeşti să pricepi un lucru atât de simplu” sau “dacă mergi tot aşa, n-o să iasă nimic de capul tău”, ci va folosi doar expresii de genul “întrebarea nu e bună” ori “răspunsul e foarte bun”, care nu fac nici o referire la persoana elevului sau la capacitatea lui de învăţare. Întotdeauna elevul este cel mai bun, cel mai deştept, întâmplându-se ca doar întrebările sau răspunsurile lui să fie, uneori, proaste.

         În societăţile asiatice sau de sorginte latină, lucrurile stau cu totul altfel. Din fragedă pruncie, copiii sunt învăţaţi să ţină seama permanent de tradiţii, de părerile familiei sau de ale celor din jur. Când se află în situaţii de criză, ei aşteaptă ajutor din afară, din partea părinţilor, a prietenilor, a celor în mijlocul cărora trăiesc.

      Specialiştii americani în psihologie socială comparată au efectuat câteva experimente relevante, referitoare la diferenţa de mentalitate dintre americani şi japonezi. Acelaşi chestionar a fost împărţit unui grup de studenţi americani şi unui grup de studenţi japonezi. Una dintre întrebări era: “Câte lucruri bune şi câte lucruri rele aţi făcut în viaţă?” În răspunsurile studenţilor ameri­cani, numărul faptelor bune era incomparabil mai mare decât cel al faptelor rele. În răspunsurile japonezilor, erau relativ egale. Un alt element studiat a fost timpul în care s-au completat chestio­narele. Americanii au răspuns imediat, majoritatea fără să pună întrebări suplimentare. Japonezii au avut nevoie de un timp mai îndelungat de gândire, iar mulţi dintre ei au pus întrebări de genul: “În ce sens lucruri bune, pentru mine, pentru familie, pentru societate sau pentru toate la un loc?” Nu există un adevăr absolut conform căruia să se afirme că o mentalitate este mai bună decât alta Singura evaluare posibilă poate fi făcută avându-se în vedere efectele respectivelor mentalităţi asupra dezvoltării sociale, dar şi individuale din cadrul unui anumit tip de societate. În rest, toate celelalte interpretări nu pot fi decât subiective. Spre exemplu, japonezii, din punctul lor de vedere, îi pot acuza pe americani de egoism. La rândul lor, americanii îi pot acuza pe japonezi de slăbiciune şi nehotărâre. Asemenea acuze însă apar ca urmare a aprecierii unui sistem de valori prin intermediul standardelor unui sistem de valori diferit.

    Studiul mentalităţilor este necesar şi pentru stabilirea unor contacte interumane importante. De pildă, cunoscând obiceiurile, tradiţiile, felul de a gândi şi de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile în aşa fel, încât să obţină un profit maxim. Astfel cei care duc tratative în ţările arabe ştiu că acolo discuţiile importante se poartă înaintea mesei, iar musafirii, pentru a fi politicoşi, trebuie să se ridice de la masă şi să plece înainte de sfârşitul acesteia. La fel, oamenii de afaceri arabi, aflaţi la un dineu oficial în Europa sau în Statele Unite, ştiu că ar fi nepoliticos să înceapă tratativele înainte de masă sau să plece imediat după terminarea acesteia.

      Dacă în ceea ce priveşte mentalităţile unor mari grupuri culturale este imposibilă alcătuirea unui “top” al valorii absolute, cu totul altfel se prezintă situaţia în cazul comparării celor două mari sisteme sociale ― totalitar şi democratic. Însuşi faptul că societăţile democratice au supravieţuit tuturor convulsiilor şi se dezvoltă în continuare, în timp ce sistemele totalitare s-au pră­buşit de la sine, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă, demonstrează superioritatea democraţiei faţă de totalitarism.

       Un efect tulburător şi grav al marii manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepţii şi standarde sociale se prăbuşeşte brusc.

          Conceptul de anomie (din greceşte: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeie­torul şcolii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale şi juridice menite să organizeze viaţa economică şi socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obişnuit prin apariţia şi accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acţiuni revendicative în paralel cu creşterea agresivităţii. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regulile, tradiţiile şi legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiţi de vechiul sistem de valori prin care se raportau perma­nent la situaţiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientaţi, nervoşi.

   Dezvoltând conceptul, Disertori şi Piazza observau că dezor­dinea psihopatologică de la nivelul colectivităţii este provocată de schimbările rapide ale normelor sociale pe care individul nu le poate asimila cu aceeaşi viteză. Efectul constă în creşterea nu­mărului de agresiuni, sinucideri, alienări şi îmbolnăviri psihice.

       Durkheim a studiat apariţia şi efectele fenomenului de anomie în perioada Revoluţiei Franceze. Dar observaţiile sale se regăsesc în analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, în 1994, un sondaj al Centrului de Studii şi Cercetări pentru Pro­bleme de Tineret din România arăta că optzeci şi opt la sută dintre tinerii între cincisprezece şi douăzeci şi nouă de ani sufereau de anomie! O veritabilă generaţie de sacrificiu, pe care lipsa de legi şi regulamente, precum şi aplicarea defectuoasă a celor existente în perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie ’89 au făcut-o să-şi piardă încrederea în viitor şi să se adapteze foarte greu prezentului.

       Depăşind cadrul analizei sistemelor sociale, se pot face diverse speculaţii, nu lipsite de interes şi de importanţă, referi­toare la însuşi rolul speciei umane. Dezvoltarea umanităţii, în ultimele milenii şi mai ales în ultimele secole, s-a făcut pe baza progresului ştiinţei şi al tehnicii. Există însă păreri care susţin că un asemenea curs al dezvoltării reprezintă o “variantă falsă” a evoluţiei, prin care se creează tot mai multe “proteze” ce limi­tează posibilităţile naturale ale omului.

     Părerile se bazează pe informaţii controversate (insuficient dovedite, dar şi imposibil de contestat) privind puterile “suprana­turale” pe care le-ar dobândi, spre exemplu, unii asceţi, în urma unor lungi perioade de exerciţii. Se au în vedere şi fenomene inexplicabile, unele deja confirmate, precum hipnoza, altele deocamdată doar ipotetice, cum ar fi telepatia, clarviziunea, telekinezia, levitaţia etc. În acest context, se emite ipoteza că toate fiinţele umane ar fi capabile de asemenea performanţe tulbură­toare, dar eventualele încercări de a le activa sunt inhibate de stilul de viaţă la care s-a ajuns. Spre a da un exemplu simplificat până la vulgaritate, se poate presupune că telepatia nu este stimu­lată deoarece există telefonul şi celelalte mijloace de comunicare, levitaţia este inhibată de folosirea nenumăratelor mijloace de locomoţie, eventualele capacităţi telekinetice nu mai sunt nece­sare din cauza dezvoltării a tot felul de mecanisme şi aparate artificiale ş.a.m.d.

     Adepţii acestor teorii utilizează şi argumentul insuficientei cunoaşteri a creierului uman, a cărui cercetare în continuare ar putea oferi surprize de nebănuit. În acelaşi timp sunt vehiculate exemplele unor enigmatice civilizaţii, de mult dispărute, ale căror vestigii sunt imposibil de explicat în contextul dezvoltării comu­nităţii umane aşa cum este ea cunoscută astăzi. Foarte uşor se pot naşte speculaţii de genul: în trecut, specia umană a urmat şi alte variante de evoluţie, diferite de cea actuală, variante în cursul cărora a atins performanţe uluitoare, fără a se folosi de ştiinţa şi tehnica în accepţiunea lor actuală. Nu se ştie ce a determinat dispariţia respectivelor civilizaţii, aşa cum nu se poate spune cât de aproape de extincţie a fost umanitatea în ultimii ani, şi încă mai este, în eventualitatea declanşării unui cataclism nuclear, a unei epidemii încă necunoscute, sau din cauze ce scapă previ­ziunilor fireşti. Nu trebuie să uităm că, nu demult, au fost interzise experimente promiţătoare ce vizau obţinerea unor bacterii care să transforme celuloza în hidrocarburi. Deşi astfel s-ar fi rezol­vat criza de combustibil pentru o lungă perioadă de timp, exista pericolul ca bacteriile să scape de sub control, să se multiplice rapid şi să transforme pădurile Terrei în lacuri nesfârşite de petrol, lucru ce ar fi putut duce chiar la dispariţia vieţii de pe Pământ.

        Evident, în final apare şi întrebarea: “Ce şi, poate, cine a determinat actuala variantă de evoluţie a speciei umane?” Încer­carea de a da un răspuns ar marca deja trecerea la o categorie superioară de manipulări, cele planetare, ce intră, deocamdată, în domeniul ficţiunii pure.

      Oricât de fanteziste ar părea astfel de ipoteze, ele sunt analizate cu toată seriozitatea de către colective impresionante de cercetători. Marile puteri, în special Uniunea Sovietică şi Statele Unite, au creat institute speciale şi au alocat fonduri substanţiale pentru studierea “fenomenelor neconvenţionale” (ţinând, mai ales, de parapsihologic). Marea majoritate a acestor studii a urmărit aplicaţii militare, iar o parte dintre concluzii au fost utilizate în imaginarea unor tehnici extrem de sofisticate pentru manipularea virtualilor inamici sau a maselor de manevră.

       S-ar putea merge şi mai departe cu ipotezele. Academicianul român Eugen Macovschi a imaginat o teorie conform căreia universul înconjurător este structurat pe mai multe niveluri. Primul, cel fizic, este reprezentat de materia fără viaţă. Al doilea, biosic, este reprezentat de materia însufleţită, respectiv de plante şi animale. Nivelul noesic aparţine fiinţelor cu inteligenţă, respectiv oamenilor. Diferenţa, dată de inteligenţă, dintre un om şi un câine este la fel de mare şi insurmontabilă precum cea dintre un câine şi o piatră, de pildă.

De ce ar fi numai trei niveluri într-o asemenea structură? Logica arată că este foarte posibil să existe şi un al patrulea nivel, cel denumit de Macovschi enisic, precum şi niveluri supraenisice. Conform acestei teorii, entităţile enisice ar putea fi atât de deosebite de oameni, superioare omului, cum este omul faţă de câine. Iar capacităţile lor nici măcar nu pot fi imaginate de către oameni, aşa cum darul inteligenţei umane nu poate fi înţeles de un câine. Animalele şi plantele se folosesc de mediul înconjurător pentru a supravieţui. Oamenii se folosesc de animale, utilizân-du-le ca hrană, la diverse munci sau ca material pentru experienţe, fără ca “dobitoacele” să-şi poată da seama. Oare şi entităţile enisice manipulează specia umană fără ca ea să fie conştientă? Iată ipoteze tulburătoare, ce intră din nou în domeniul ficţiunii pure…

        Revenind la manipulările deja cunoscute şi clasificate, în special la cele de mare anvergură, analiza lor, adusă la cunoştinţa cât mai multor oameni, nu are doar menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce îi determină comportamentul şi modul de gândire, dar poate oferi şi soluţii benefice în cazul unor situaţii de criză.

Este vorba de soluţii reale, care să modifice structurile şi sistemele sociale în aşa fel, încât să fie favorabile tuturor catego­riilor de oameni, nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încar­cerarea, discriminarea, excluderea sau execuţia celor care nu se comportă în spiritul normelor impuse. În societăţile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, şomerii nu pot fi făcuţi vinovaţi în întregime de situaţia în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurărilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se dro­gheze. Doar acţionând asupra cauzelor se poate diminua amploa­rea unor flageluri precum sărăcia, şomajul, alcoolismul sau consumul de droguri…

Fragment preluat de aici.

Advertisements

One thought on “Tehnici de manipulare, de Bogdan Ficeac – fragment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s