La sud de graniţă, la vest de soare de Haruki Murakami(Editura Polirom)-fragment

La sud de graniţă, la vest de soare de Haruki Murakami(Editura Polirom)-fragment

Revista Rânduri cu dichis-Nr. 6/Aprilie 2017

    M-am născut pe 4 ianuarie 1951, deci în prima săptămână din prima lună a primului an din cea de a doua jumătate a secolului XX. Nu cred că data are o importanţă deosebită, dar din cauza ei părinţii m-au botezat Hajime, care înseamnă „început” în limba japoneză. În afară de asta nu cred că numele meu ar putea avea vreo altă semnificaţie. Tata lucra la o mare agenţie de bursă, iar mama era casnică. Tata fusese recrutat încă din vremea studenţiei şi trimis să lupte pe frontul din Singapore, iar după terminarea războiului a mai rămas un timp în lagăr. Casa mamei a ars până-n temelii în 1945, în urma unui raid B-29. Generaţia lor a suferit mult din pricina războiului ce părea fără sfârşit.
     Când m-am născut eu, urmele războiului se şterseseră: nu se mai zăreau nici ruine arse până-n temelii, nici trupe de ocupaţie. Locuiam într-un orăşel liniştit, într-o casă pusă la dispoziţie de agenţia la care lucra tata. Casa era cam veche, e adevărat, pentru că fusese construită înainte de război, dar era destul de încăpătoare. Ce mă încânta însă cel mai mult era faptul că aveam pini în grădină, ba chiar şi un iaz şi câteva felinare din piatră.
     Locuiam într-o suburbie tipică pentru clasa de mijloc. Toţi colegii mei de şcoală stăteau în căsuţe cochete. Poa
te unele erau mai mari decât a mea, dar toate aveau intrări elegante şi pini în grădină. Taţii noştri lucrau la diverse firme sau erau specialişti în diferite domenii; cât despre mame, rareori se întâmpla ca acestea să fie angajate undeva. Şi aproape toată lumea avea un câine sau o pisică. Nu cunoşteam nici măcar o singură persoană care să locuiască la bloc sau în vilă, la comun. Ne-am mutat după o vreme în altă parte a oraşului, dar şi acolo a fost exact la fel. În concluzie, până nu am plecat la universitate, la Tokyo, am fost convins că toţi bărbaţii purtau cravată când mergeau la serviciu, că toată lumea locuia în căsuţe cu grădină şi creştea câini sau pisici. Mărturisesc că mi-ar fi fost absolut imposibil să-mi imaginez un alt stil de viaţă.
     Acolo unde am crescut eu orice familie obişnuită avea doi sau trei copii, iar prietenii mei din copilărie făceau parte din asemenea familii tipice, adică mai aveau unul sau doi fraţi. Dacă nu erau doi copii în familie, atunci erau trei, iar dacă nu erau trei, atunci erau doi. Rareori se întâlneau familii cu şase sau şapte copii, dar şi mai neobişnuite erau cazurile în care copilul era singur la părinţi.Eu nu am avut nici fraţi, nici surori, deci am fost singur la părinţi. Asta mi-a creat un complex de inferioritate pe care l-am simţit toată copilăria. Aveam senzaţia că duc o existenţă stranie şi că mie îmi lipseşte ceea ce au alţii.

    Cât am fost mic, am detestat sintagma „singur la părinţi”. Ori de câte ori o auzeam, simţeam că-mi lipseşte ceva, că nu mă pot considera pe de-a-ntregul o fiinţă umană. Parcă plutea undeva în aer şi mă ameninţa ca un deget acuzator:
„Băiatule, îţi lipseşte ceva!”părea să-mi spună.
      Lumea zicea că toţi copiii singuri la părinţi sunt gingaşi, alintaţi şi cumplit de egoişti, iar afirmaţia se făcea cu aceeaşi naturaleţe cu care s-ar fi spus că presiunea atmosferică scade pe măsură ce urci tot mai sus pe munte sau că vacile dau lapte. Nu puteam să sufăr să mă întrebe cineva de fraţi şi de surori. De îndată ce auzeau că sunt singur la părinţi, precis mă considerau gingaş, alintat şi egoist. Mă obosea cumplit reacţia automată a oamenilor, ba chiar mă simţeam jignit. Ceea ce mă deranja însă mai mult era de fapt altceva: tot ceea ce gândeau sau spuneau despre mine era adevărat. Eram într-adevăr gingaş, alintat şi egoist.
      În şcoala pe care am urmat-o nu s-au prea întâlnit cazuri de copii singuri la părinţi. De fapt, în cei şase ani de şcoală primară n-am întâlnit decât un singur exemplu şi de aceea îmi stăruie, probabil, în minte. Este vorba despre o fată cu care m-am împrietenit şi cu care vorbeam deseori vrute şi nevrute. Ne înţelegeam reciproc. Aş putea spune că mă îndrăgostisem de ea. Se numea Shimamoto. Făcuse poliomielită imediat după naştere şi de aceea îşi târa puţin piciorul stâng. S-a mutat la şcoala mea la sfârşitul clasei a cincea. Cu tot handicapul fizic, care i-ar fi putut afecta psihicul, ea era mult mai puternică şi mai stăpână pe sine decât mine.
     În plus se comporta mai normal decât orice alt copil singur la părinţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s