Cum m-am apucat de citit sau aventurile unui copil în lumea imaginaţiei

    A citi o carte este un privilegiu, de îndată ce o deschizi, lumea ţi se aşterne la picioare: mai bună, mai frumoasă, creată doar pentru tine. Dacă vei avea ocazia să o descoperi şi să renunţi la o parte din ispitele din jur, atunci ai câştigat nu doar o carte, ci mult mai mult. 

    Am început să citesc de nevoie. Chiar dacă n-am fost un copil cu abilităţi speciale, întotdeauna mi-au plăcut poveştile cu zâne şi personaje care ştiu să mute munţii din loc pentru ca la final binele să triumfe. Mama şi bunicul au răspuns pozitiv de fiecare dată când aveam poftă de o nouă doză de energie. La început a fost o plăcere, dar pe parcurs s-a transformat într-o corvoadă. Faţă de alţi copii, aş zice că am fost de mică un fel de bombă cu efect întârziat. Am vorbit mai târziu decât era normal şi de îndată ce mi-am dat drumul am fost precum o moară stricată. Eram dornică să recuperez şi spre surprinderea tuturor chiar am vorbit corect din prima. Nu tu cuvinte stâlcite, ci doar o dorinţă nebună pentru cunoaştere şi întrebări infinite la tot pasul. Poveştile se transformau în adevărate dezbateri clasice şi treceau prin filtrul meu de copil dorindu-mi detalii pe care nu le deţineau: De ce? Cum? Şi ce s-a mai întâmplat? etc. Bunicul mă adora şi niciodată nu mă refuza, mereu îşi făcea timp pentru o doză de mister şi schimba de fiecare dată povestea cu Verde Împărat pentru a nu mă plictisi, dar eu ştiam: improviza la tot pasul 🙂

    Mereu căutam mai mult, iar mama deşi mă iubea foarte mult se străduia să îmi alimenteze constructiv aceste dorinţe. Pe parcurs a înţeles că nu este suficient şi de îndată ce am învăţat alfabetul la şcoală am avut parte de adevărata aventură a vieţii: m-am apucat de citit. Am rămas la fel de neastâmpărată şi vorbăreaţă, dar răspunsurile la întrebări le regăseam printre rânduri şi nu-mi mai disperam familia când le era lumea mai dragă.

    Aşa au ajuns părinţii să-mi dăruiască diferite cărţi cu imagini, dar şi cu poveşti integrate. Cu ochii minţii vizualizez şi acum pitici coloraţi care aşteptau liniştiţi să mă bucur de lectură. Pofta pentru lectură a continuat să fie alimentată de mama şi când m-am simţit pregătită am devorat tot ce s-a putut sau a fost specific vârstei. Cărţi nemuritoare, basme clasice sau cărţi de belestristică pentru şcoală. Am terminat ce aveam pe acasă şi m-am mutat la biblioteca vecinilor. Nu devoram orice, dar dacă aveau şi ilustraţii erau ideale. Jules Verne era în topul preferinţelor, călătoream pe mare sau cu submarinul, naufragiam pe o insulă pustie sau mă bucuram de Aventurile lui Huckleberry Finn. Am continuat cu povestea lui Black Beauty, dar şi cu cărţi istorile alături de regi şi regine. Pasiunea pentru Alexandre Dumas şi limba franceză m-a impulsionat să caut alţi clasici nemuritori.

    Dacă aş fi fost generaţia lui Harry Potter poate că şi mi-aş fi extins orizontul în direcţia respectivă, dar eu am crescut cu cărţile rămase din vremea comunismului ce erau obligatorii de la şcoală şi m-am împrietenit cu alţi autori.  În timp am ajuns să citesc şi cărţi noi, să fiu la curent cu apariţiile de pe piaţă şi să-mi schimb genul literar.

   Datorită mamei sunt pasionată de hârtie şi cerneală, iubesc să citesc, iar seara mă relaxez cu câteva rânduri dintr-o carte. Dacă merg în vacanţă sau pur şi simplu călătoresc dintr-un oraş în altul  câteva ore nu-mi lipseşte din geantă o lectură uşoară.

      Mama este „vinovată” pentru ceea ce sunt astăzi: cititoare pasionată şi blogger de cărţi.

     Poţi începe să citeşti la 2 ani sau la 20, important este că ai descoperit o adevărată mină de aur şi poţi transmite celor din jur acest privilegiu. Îndrăzneşte, sigur că nu vei regreta. 

„Iubim, trăim, citim!”

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov

Sursă imagine: pixabay.com