A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog-Brașoveanu de Mădălina Ojog-Pascu

Revista Rânduri cu dichis by Literatură pe tocuri Nr. 4 Februarie 2017                  

A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog-Brașoveanu de Mădălina Ojog-Pascu

 Autor Sorina Ciocârlan                      

 Titlul original: A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog-Brașoveanu
Editura: Kullusysa-fost-agatha-christie-a-romaniei-rodica-ojog-brasoveanu_1_fullsize
Anul apariţiei: 2003
Număr pagini: 144
Gen: Biografie

   De ceva timp, căutam cartea despre viața doamnei literaturii polițiste românești, Rodica Ojog-Brașoveanu, scrisă de nepoata acesteia, Mădălina Ojog-Pascu. Dacă ați ști cât de greu mi-a fost s-o găsesc! Am căutat-o peste tot, în librării, pe net, am întrebat lumea de ea…

La librăria Eminescu din Capitală, mi s-a spus că a fost publicată de mult într-un tiraj foarte mic și că nu se mai găsește.

„Pentru a o găsi, ar trebui reeditată. Tirajul s-a epuizat atunci.”

Așa mi-a spus doamna de la librărie. Singura mea șansă era s-o găsesc prin anticariate. Am dat sfară în țară, i-am băgat în alertă și pe colegii mei de la Literatura pe Tocuri… Nu de alta, poate o găsesc ei întâmplător, înaintea mea.

   Îmi luasem gândul de la ea. Când, acum câteva săptămâni, s-a petrecut miracolul! Am intrat absolut întâmplător, nici nu plănuisem să merg acolo, într-un anticariat pe care îl frecventez. Amănuntul este important, pentru că ultima dată când am fost în acel loc, cartea nu era. Pe mine mă aștepta! Cineva, fără să știe, mi-a făcut un cadou nesperat de Crăciun. Când am văzut pe raft cartea pe care o căutasem disperată, să leșin, nu alta! Am scos o exclamație de s-au întors toți speriați spre mine. Eram fericită, țineam în mâini o comoară! Tot într-un anticariat, ceea ce mi-a adus aminte de „Coșmar” și de întâmplarea din care s-a inspirat scriitoarea!

   Fraților, am citit-o pe nerăsuflate! În cea de-a doua seară (de fapt noapte), nepoata doamnei Brașoveanu m-a ținut trează până la 2:30 și dacă îmi puneam mintea, atunci o terminam! Eram ca în transă, am plonjat pur și simplu în viața scriitoarei, dorindu-mi pentru prima oară să mă fi născut mai devreme. Of, de ce toți pe care-i admir și pe care mi-ar fi plăcut să-i întâlnesc au plecat dintre noi înainte să mă nasc sau când eram copil și nu înțelegeam mare lucru? Ce-aș vrea ca întoarcerea în timp să fie posibilă! Să am un time-turner, promit să-l folosesc cu cap! Sau cine știe…

   Citeam repede, dar cu grijă. Devoram paginile, dar le atingeam atât de delicat, aveam grijă să nu le îndoi, să nu le rup, ca pe ceva sacru. Lucru foarte ciudat la mine, care sunt spaima cărților: îndoi colțurile, subliniez și scriu pe carte, câteodată le citesc cu atât patos, încât mă trezesc că încep foile să curgă din ele.

Acum am fost atât de blândă…

„Cu teamă dar și cu mari rezerve am acceptat formula și dacă am greșit, rog cititorii să-mi ierte și îndrăzneala și stângăciile inerente oricărui debut.” – Mădălina Ojog-Pascu

   I-aș spune nu numai că nu avem de ce s-o iertăm, dar și că-i mulțumim nespus pentru acest omagiu! S-a descurcat foarte bine și este demnă de mătușa sa! Mi-ar plăcea să dau de ea, să citească aceste rânduri, dar deși i-am căutat numele pe Google, n-am reușit s-o găsesc. Poate ajunge cumva articolul acesta la ea.

   Cred că toți fanii doamnei Brașoveanu ne bucurăm să citim o biografie a acesteia. Mădălina Ojog-Pascu ne-o descrie pe doamna literaturii polițiste românești „ca pe o ființă obișnuită, în halat și papuci”. Așa aflăm lucruri încă de dinaintea nașterii scriitoarei, despre părinții acesteia, apoi copilăria… Aflăm cum a fost arestată pe motiv că ar fi solidarizat cu revoltele anticomuniste din Ungaria, iar în cochetăria ce o caracteriza, până și în acele momente, când au venit s-o aresteze, era preocupată de faptul că nu-și găsea cerceii; cum a stat câteva luni închisă, cum pentru a fi readmisă la facultate, a trebuit să muncească un an la fabrica de medicamente Galenica… Cum s-a măritat prima dată cu un aristocrat din Timișoara, care n-ar fi conceput ca soția sa să muncească. Cum ea nu s-a adaptat traiului departe de București: „Prefer o mansardă pe Calea Victoriei, decât un castel în Timișoara.”– Vă cred, doamna Brașoveanu, și eu la fel. Cu atât mai mult cu cât acel castel era… bântuit. Cel puțin așa se consideră, în carte existând mărturii ale unor persoane martore la evenimente stranii petrecute acolo.

   Am râs când am citit despre incidentul din Canada, când a apărut pe prima pagină a unui ziar că „Rodica Ojog-Brașoveanu a fost aleasă Miss Nude Niagara”, iar „Cosma Brașoveanu și-a pierdut soția la poker”. Știam despre acest incident, dar să văd și paginile acelui ziar a fost fascinant. Apropo de pozele din carte, înțeleg de ce s-a căsătorit scriitoarea cu Bebe Gașpar, aristocratul neamț! Arăta într-un fel, nu era de ici, de acolo! Înțeleg și de ce s-a despărțit de el, o fi fost el frumos și bogat, dar nu-i înțelegea nevoia de a fi independentă. Iar poza Rodicăi de pe diploma de licență… Doamne, o adevărată actriță, vedetă de Hollywood! Frumoasă, dar mai ales, aranjată, cochetă, o figură deosebită, ce-ți atrage atenția și se remarcă în peisajul cenușiu specific acelor vremuri de restriște, în care totul era uniformizat, banal, tras la xerox. Tot din poze, se vede cât era de îndrăgostit tatăl doamnei Brașoveanu de mama acesteia.

    A fost fascinant să regăsesc între paginile aceste cărți sursele de inspirație din opera sa. Nu m-aș fi așteptat ca romanul „Coșmar” să aibă o bază atât de reală. Se pare că scriitoarea era convinsă că a mai trăit o existență, pe la începutul anilor 1900. Ca Laura din „Coșmar”, avea casele ei vechi preferate, pe care le admira din stradă. Întocmai ca Laura, într-o zi, căutând material pentru o nouă carte, a intrat într-un anticariat, unde a dat peste o poză cu o tânără ce semăna perfect cu ea, doar că avea coafura și îmbrăcămintea altor timpuri. Ca să fie tacâmul complet, pe spate și-a recunoscut scrisul: „Rodica, sunt fericită – 1928”. Sunt sigură că fanii au identificat: „Rodica, sunt fericită – 1928” a devenit „Laura, sunt fericită – 1928”. Eu, una, am găsit și sursa anticarului îndrăgostit de ea și anume acel tânăr care i-a declarat dragostea doamnei Brașoveanu și a îngenuncheat în fața ei.

   Nepoata scriitoarei spune că nu găsește asemănătoare fotografia cu chipul mătușii. Aș vrea s-o întreb, dacă aș avea ocazia: mai aveți aveți acea fotografie? Chiar sunt curioasă s-o văd…

   În „Omul de la capătul firului”, aflăm că autoarea și-a transpus propria durere de cap, transferând-o asupra Minervei. Chiar țin minte scena, prezentă și în ecranizare (Șantaj”), când Minerva îi cere lui Dobrescu o cafea, pentru că o durea capul. Întotdeauna am avut impresia că acela este un fragment cheie, fără să știu de ce. Pur și simplu m-am gândit că dacă n-ar fi ceva special în legătură cu el, nu ar fi acolo.

Am aflat că Minerva este inspirată din profesoara ei de matematică, iar Melania, din filmul „Aeroportul”, după o bătrânică aparent naivă, care călătorea gratis cu avionul.

   Din păcate, am recunoscut-o în Clotilda din „Răzbunarea sluților” pe Rodica Ojog-Brașoveanu de la sfârșitul vieții, așa cum o descrie Mădălina: „De ziua ei, cu 2 ani în urmă, a avut revelația faptului că a îmbătrânit și acest lucru a fost devastator pentru ea. Nu putea accepta, refuza vârsta senectuții” – Mda, mi-am dat seama din scrierile ei. Poate spun prostii, dar având în vedere filosofia ei de viață, poate a fost mai bun pentru ea acest final; nu a ajuns neputincioasă, dependentă de alții. Din cele reieșite din biografie și la cum înțeleg că era, cochetă și preocupată de imaginea sa, cred că asemenea timpuri ar fi deprimat-o foarte tare: „Rodica nu era genul de om să trăiască din renunțări. Deseori spunea: „decât o viață lungă și grea, prefer să trăiesc puțin și bine.””

   Deși după câte îmi dau seama din carte, scriitoarea nu se simțea deloc bine în ultimele luni ale vieții, acest lucru nu se observă în calitatea operelor ei. Ultimul ei roman, apărut chiar în anul morții, „Necunoscuta din congelator”, mi-a plăcut foarte mult și pentru mine întotdeauna va rămâne cântecul de lebădă al Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

rodica-ojog-brasoveanu

   Am fost impresionată de drama familială cauzată de moartea fratelui Rodicăi, tatăl autoarei acestei cărți; Rodica, din dorința de a-și proteja mama, a înscenat o plecare precipitată din țară a fratelui, a falsificat scrisori, toate pentru a nu o înștiința de moartea sa. Chiar o viață de roman! De fapt, această înscenare merită să fie trecută pe lista romanelor sale, fiind, probabil, la fel sau chiar mai greu de realizat decât un roman: să inventezi explicații, să imiți scrisul, să încerci să controlezi totul pentru a nu se afla adevărul…

   Trebuie să fi fost o femeie extraordinară doamna Brașoveanu și îmi pare rău că deși am fost contemporane câțiva ani, nu am apucat s-o cunosc. Sau dacă aș fi cunoscut-o, nu aș fi realizat importanța, eram doar un copil. Nu degeaba se spune că fiecare lucru trebuie făcut la timpul potrivit.

   Mulțumesc, Mădălina Ojog-Pascu, că mi-ați dat ocazia s-o cunosc pe doamna literaturii polițiste românești măcar prin paginile unei cărți! Și dacă dați cumva vreodată peste acest articol, nu ezitați să-mi dați un semn!

„Oglinda și cântarul sunt necruțătoare, dar când mă așez la birou și izbutesc măcar o singură frază pentru inima cititorului meu, le uit.” – cum să n-o iubești?

„Personajele mele sunt de obicei mixturi între persoane reale și cele create de imaginația mea.” – Rodica Ojog-Brașoveanu

Autor Sorina Ciocârlan

 

Advertisements

2 thoughts on “A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog-Brașoveanu de Mădălina Ojog-Pascu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s