Pivnițele Vaticanului de André Gide

  Pivnițele Vaticanului de André Gidepivnitele-vaticanului

Revista Rânduri cu dichis by Literatură pe tocuri Nr. 4 Februarie 2017

   Autor: Andreea-Oana Duduman

    Titlu original: Les Caves du Vatican (1914)

   Ceea ce mi se pare atât de frumos în viață este că trebuie să reușești din prima încercare. În viață nu sunt admise ștersăturile.

   Când apărea Les Caves du Vatican, în 1914, autorul însuși făcea o remarcă surprinzătoare: opera nu este un roman, ci o „sotie” (o farsă medievală, care avea la bază ideea că întreaga lume e o împărăție a nebuniei), singurul roman al autorului fiind Falsificatorii de bani. Cert este că și acum, la mai bine de 100 de ani de la apariție, e greu a încadra textul într-o specie. E roman scurt sau o nuvelă mai lungă? Capitolele au legătură între ele sau pot fi citite individual, ca niște povestiri?

   Ideea cărții a germinat în mintea autorului mai bine de 15 ani și a avut la bază un fapt real:un zvon din 1890 (anul în care are loc și acțiunea romanului), care spunea că Papa Leon al XIII-lea, un opozant al Francmasoneriei, fusese răpit, dar și concepția că nu există libertate absolută. Aceste idei, pe lângă pronunțatul caracter anticlerical, sunt exploatate într-un mod ironic și inedit pentru acele vremuri, devenind un model romanesc împrumutat de autorii români interbelici. Ați citit Patul lui Procust?

   André Gide renunță la „dictatura” auctorială de până atunci, în care autorul era un Dumnezeu al operei sale, ca un păpușar ce-și privește de sus marionetele și căruia nu-i scapă nimic; Gide crede în „democrație”: Adevăratul romancier își ascultă personajele și le privește acționând, el le aude vorbind încă înainte de a le cunoaște și numai după aceea reprezintă aceste personaje. (Gide). Este evidentă relația de coabitare în operă dintre autor, narator și personaj, fiecare cu o libertate exclusivă asupra gândurilor și faptelor.

    Naratorul devine subiectiv, însă nu prin nararea la persoana I, ci prin elemente de oralitate strecurate în text.

   Când Lafcadio ieși din tutungerie și ajunse, la rândul lui, pe strada Universității, privi la dreapta și la stânga: dar fata dispăruse. Lafcadio, prietene, ai intrat în cea mai banală treabă; dacă te vei îndrăgosti, să nu crezi că pana mea îți va zugrăvi zbuciumul din suflet…

   Pornind de la acest crez artistic, Gide construiește un personaj monumental: Lafcadio Wluiki, un bastard român, având ca figură paternă seria de amanți succesivi ai mamei și educat de aceasta să își ia soarta în mâini. Considerându-se o ființă inconsecventă, de fiecare dată când crede că i se încalcă dreptul la libertate absolută, își crestează carnea de pe șolduri pedepsindu-se. Poartă în buzunar un zar, pe care îl folosește pentru a lua decizii. Moștenirea primită de la tatăl biologic îl determină să aibă și mai multă încredere în propria libertate și este tentat să comită o crimă fără niciun motiv rațional; un act care să nu aibă nicio cauză, care să nu servească la nimic și fără a fi consecința unei traume psihologice: crima gratuită.

  Amédée Florissoire, un Don Quijote al secolului al XIX-lea, pleacă la Roma pentru a-l salva pe Papă, despre care  auzise că fusese răpit. Însă, totul se dovedește, pentru noi, cititorii, a fi o farsă, de care personajul nu este conștient și devine involuntar părtaș la escrocherie. În trenul ce-l ducea de la Roma la Brindisi, intră în compartimentul lui Lafcadio. Cei doi nu se cunosc, chiar dacă cititorul știe că fac parte, prin alianță, din aceeași familie. Fără niciun motiv, Lafcadio îl împinge pe naivul Amédée din tren, pentru a-și demonstra detașarea și libertatea de a acționa. Prea târziu realizează că tocmai obsesia libertății reprezintăo constrângere.

   Anthime Armand-Dubois, savant bolnav de un reumatism care-i provoacă dureri cumplite, mason, torturează animale mici sub pretextul unor experimente științifice. Ateu convins, se răzbună pe bustul Fecioarei pentru că soția a hrănit animalele pe care le ținea flămânde în numele științei. Are o revelație și se simte vindecat de puterea divină, fapt care îi va aduce ruina, dar sufletul împăcat. În momentul în care durerile reapar, se întoarce la vechile obiceiuri.

   Julius de Baraglioul, un scriitor mediocru, își dorește aprecierea tatălui. Crima din tren îi confirmă faptul că răpirea Papei și înlocuirea acestuia cu un papă fals nu este doar un zvon și devine, din singurul personaj echilibrat, un naiv.

   Titlul romanului pare să facă referire la „dedesubturile” Vaticanului, ceea ce este ascuns opiniei publice, chiar dacă Protos, prietenul lui Lafcadio, induce în eroare, printr-un joc de cuvinte: Aflați, bunul meu domn Fleurissoire, că acest cave este un cuvânt latinesc ce înseamnă și feriți-vă!

   Ca roman psihologic, Pivnițele Vaticanului analizează slăbiciuni umane atribuite unor personaje prea puțin convingătoare și le ironizează, până la nivelul satirei. În același timp, devine o parodie a dramei naivului, a celui care consideră în mod eronat că deține secretul libertății supreme.

Autor: Andreea-Oana Duduman

Advertisements

3 thoughts on “Pivnițele Vaticanului de André Gide

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s