Cocoşatul are alibi de Rodica Ojog Braşoveanu-Fragment

Revista Rânduri cu dichis by Literatură pe tocuri Nr.4 Februarie 2017

Cocoşatul are alibi, de Rodica Ojog Braşoveanu-Fragment

Capitolul 1

ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN A FOST PRĂDAT

   Într-o seară, pe la sfârşitul lui septembrie, o seară cu cer senin şi lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru că totul e prea colorat, prea frumos, idilic şi corect frumos, iar pictorul ftizic şi decedat, într-o astfel de seară, maiorul Dăneţ manifestă surprinzătoarea dorinţă de a lua un aperitiv.

  Apăsîndu-şi ochelarii la rădăcina nasului, locotenentul Marin Moşoianu se pierdu într-o serie de consideraţiuni intime asupra ineditei invitaţii. Găsiră locuri la „Someşana”, o grădină de vară îngropată în iederă sîngerie, o grădină cum întîlneşti la tot pasul în Bucureşti, cu aceleaşi felinare palide deasupra meselor înalte înfăţate în pînză cadrilată, legănată de viersul aceluiaşi lăutar plîngînd iubiri cărunte cu fete sălbatice şi bărbaţi aprigi cu şişul lung.
Ospătarul le prezentă prompt lista, apoi se retrase convenţional cîţiva paşi, aşteptînd comanda. Dăneţ i-o întinse locotenentului, plimbîndu-şi distrat ochii prin restaurant. Feţe necunoscute, chipuri joviale, explozive sau interiorizate, priviri limpezi şi terne, surîsuri pudice ori de ocazie. Solitarii ocupau mesele retrase. Un bărbat între două vîrste, cocoşat, sorbea absent din pahar. Îşi orientase spatele spre zidul de iederă încercînd să-şi camufleze infirmitatea.
„Un nefericit”, oftă maiorul.

   Consultînd meniul, bătut la o maşini ştirbă de vocala „i”, Moşoianu îşi imagina cu un surîs înghesuit în colţul buzelor reflecţiile nimicitoare ale maiorului pe marginea„fenomenului” cîrciumă:
„La ce s-or fi îmbulzind oamenii ăştia? Bere caldă, friptură rece şi numai os, lăutarul răguşit… Apoi nu-i mai bine acasă? În sfîrşit…” Dăneţ ridică din umeri.
— Treaba lor. Ei, te-ai decis?
Locotenentul îşi ridică ochii din listă.
— Mda! şi făcu semn ospătarului.
Maiorul înregistra amuzat competenţa volubilă a lui Moşoianu, care făcea comanda: „Friptura să fie aşa şi pe dincolo, întinsă, dar nu prea crudă, cu un bob de unt („de ce bob şi nu bucăţică?”) şi neapărat presărată cu cimbru. La urmă, recomandă suav:
— Şi mai repejor, băieţaş!
Se crispă imperceptibil. Scobitoarea cu care se juca se frînse. Îl iritau expresiile locotenentului, de largă circulaţie printre subalternii mai tineri, cu grijă periate în prezenţa superiorilor în cadrul relaţiilor oficiale şi cărora neîngăduitul le conferea o savoare specială. Acel „băieţaş”, ori generalizatul „tăticule” aplicat unor terţi, indiferent de vîrstă sau individ, i se păreau indecente, înlocuind ostentativ neserios terminologia consacrată.

   Un hohot de rîs îl făcu să întoarcă capul. În stînga lor, o pereche — ea tînără, cu ochi oblici, imenşi, şi coc greu răsucit pe ceafă, el ceva mai în vîrstă — părea să facă totală abstracţie de lumea dimprejur. Mîinile se atingeau sub mii de pretexte, privirile se căutau intens, trădînd dorinţa timidă, dar necamuflata a întîielor ceasuri de idilă. Bărbatul elegant, cu gură senzuală lipsită de fermitate, mîngîia braţul bronzat, acoperit de brăţări subţiri, argintii.
Dăneţ zbîrci din nas. „Ce naiba? Nu mai au răbdare pînă acasă?”

   Maiorul era considerat, şi-i plăcea să se considere, de modă veche. Adusese de la el din Ardeal un cap limpede, principii sănătoase, dar cam rigide, şi o seamă de tradiţii la care veghea neabătut. Respectul faţă de bătrîni aproape sanctificat, ţinuta cuviincioasă, vorba scurtă şi cumpătată — detesta panglicăria, asociind-o inconştient cu minciuna — deveniseră mituri. Copiii, oameni în toată firea, îi dădeau bineţe cu un răsunător „sărut mîna, tată”, duminica şi de sărbători familia era obligată să ia masa împreună, excentricităţile vestimentare erau repudiate fără milă.
Ospătarul aduse comanda şi Moşoianu îşi despături şervetul de pînză pe genunchi. Maiorul ridică paharul, admirînd culoarea vinului.
— Doamna a solicitat un pachet de ţigări Kent, observă locotenentul cu nasul în farfurie.
Dăneţ privi nedumerit capul rotund al subalternului său, tuns numărul unu, bărbia scurtă, obrajii asimetrici acoperiţi cu pistrui.
— Ăştia de alături, preciza Moşoianu.
Într-adevăr, tînăra cu ochi oblici rămăsese singură la masă.
— Văd ca te interesează, tuşi Dăneţ, dregîndu-şi glasul.
— Nu cine ştie ce, dar sînt pe recepţie.
Maiorul tuşi iar. „Hm! Pe recepţie!?!”
Gestul lui Moşoianu îi întrerupse reflecţiile. Îi atrăgea atenţia asupra femeii. Lăsînd impresia că se joacă, aceasta desprinse o cheie din mănunchiul lăsat pe masă alături de brichetă. O ţinu în pumn parcă frămîntînd-o timp de cîteva secunde, apoi o ataşă la loc, în inelul de metal. Cu multă precauţie înfăşură ceva în batistă. Maiorului i se păru că vede o bucată de ceară.
Locotenentul şopti:
— Ce părere…
Dăneţ îi făcu semn să tacă. Un individ subţire, spînatic, se îndreptă spre masa femeii. Ţinea în mînă o servietă. Faţa palidă, cu ochi incolori, părea indiferentă. Ca din întîmplare, tînăra împinse cu cotul poşeta mică, făcînd-o să cadă.
Curtenitor, omul o ridică. Femeia mulţumi cu un zîmbet. Întinse mîna după geantă, strecurîndu-i în acelaşi timp bucata de ceară înfăşurată în batistă. Omul salută şi dispăru printre mese.
— Ia-te după el! suflă Dăneţ. Eu rămîn… ăă… pe recepţie.

Cocoşatul are alibi, de Rodica Ojog Braşoveanu-Fragment-Editura Nemira

cocosatul-are-alibi-de-rodica-ojog-brasoveanu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s