Iubita mea Sputnik de Haruki Mukarami-Fragment

Iubita mea Sputnik de Haruki Mukarami-Fragment

   Într-o primăvară, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, Sumire s-a îndrăgostit pentru prima oară în viaţă. A fost o dragoste copleşitoare, ca o tornadă ce se năpusteşte peste o câmpie întinsă, trântind la pământ tot ce-i iese în cale, luând pe sus obiecte, distrugându-le, făcându-le praf şi pulbere. Fără să slăbească o clipă, tornada străbate apoi oceanul, pustieşte fără milă Angkor Wat, arde pădurile Indiei şi toţi tigrii lor, se transformă într-o furtună de nisip în deşerturile Persiei şi îngroapă o fortăreaţă exotică sub o mare de nisip. O dragoste monumentală. Persoana de care se îndrăgostise era cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca ea şi era căsătorită. Mai mult decât atât, era femeie. Aici a început totul şi aici s-a sfârşit totul. Sau aproape totul.

   La vremea aceea, Sumire se lupta din răsputeri să devină scriitoare. Oricâte opţiuni i-ar fi pus la dispoziţie viaţa, pentru ea nu exista alt drum posibil. Hotărârea ei era de neclintit; nu era dispusă să facă nici un compromis, între viaţa ei şi crezul literar n-avea loc nici măcar un fir de păr.

    După ce a absolvit un liceu public din prefectura Kanagawa, s-a înscris la secţia de literatură a unei facultăţi particulare foarte la modă. Cu toate acestea, simţea că şcoala aceea nu e pentru ea. Facultatea „călâie, lipsită de spirit de aventură şi aplicaţie practică” o umplea de disperare. Pe majoritatea colegilor ei (printre care, de fapt, mă aflam şi eu) îi considera plictisitori şi mediocri, de mâna a doua. Din acest motiv, după al doilea an a înaintat o cerere de retragere de la cursuri şi dusă a fost. Ajunsese la concluzia că facultatea era o pierdere de vreme şi cred că, în realitate, aşa şi era. Totuşi, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi-ar pierde până şi imperfecţiunea.

   În câteva cuvinte, Sumire era o romantică incurabilă, încăpăţânată, cinică şi neştiutoare. O dată ce începea să vorbească, nu se mai oprea. Pe de altă parte, dacă nu-i plăceau partenerii de discuţie — altfel spus, cei mai mulţi dintre oameni — , nu mai deschidea gura nici în ruptul capului. Fuma prea mult şi, în mod sistematic, cum se urca în tren, cum îşi pierdea biletul.
Cufundată în gânduri, uita adeseori până şi să mănânce şi era slabă ca orfanii de război din filmele italieneşti. Doar ochii i se mişcau necontenit. Mi-ar fi mai uşor să vă arăt o fotografie de-a ei, dar, din păcate, nu am nici una. Sumire ura să fie fotografiată şi nu intenţiona să lase posterităţii „Portretul tinerei scriitoare”.
Dacă ar fi existat vreo fotografie de-a ei de pe atunci, sunt sigur c-ar fi fost păstrată ca un document rar, ce atestă caracteristicile unui anumit tip uman.

   Să ne întoarcem la povestea noastră. Femeia de care se îndrăgostise Sumire se numea Miu. Toată lumea o striga aşa. Nu-i ştiu numele adevărat (şi, din acest motiv, la un moment dat am avut chiar unele probleme — dar despre asta am să vă povestesc mai târziu). Era de origine coreeană, însă nu ştiuse deloc să vorbească limba maternă până la douăzeci de ani, când se apucase s-o
înveţe. Se născuse şi crescuse în Japonia şi pentru că studiase muzica în Franţa, vorbea fluent, pe lângă japoneză, franceza şi engleza. Era întotdeauna îmbrăcată rafinat, purta nonşalant accesorii mici şi scumpe şi conducea un Jaguar albastru închis, cu doisprezece cilindri.

   Când a întâlnit-o pentru prima oară pe Miu, Sumire i-a vorbit despre romanele lui Jack Kerouac. Pe vremea aceea era complet fascinată de lumea romanelor lui. Întotdeauna avea câte un idol literar, iar acum se fixase asupra acestuia, chiar dacă nu mai era la modă. Purta mereu, îndesate în buzunarul pardesiului, fie Pe drum, fie Călătorul singuratic, şi le răsfoia ori de câte ori avea răgaz. Când găsea câte un paragraf care îi plăcea, îl însemna cu creionul şi apoi îl memora cu sfinţenie. Cel mai mult o fermecase povestea despre supraveghetorul de incendii de pe munte din Călătorul singuratic. Kerouac petrecuse trei luni singur la o cabană din vârf de munte, lucrând ca paznic împotriva incendiilor.

Sumire se oprise asupra citatului următor:
„Măcar o dată în viaţă, fiecare om trebuie să se retragă în sălbăticie, pentru a avea experienţa singurătăţii sănătoase sau chiar plictisitoare, pentru a descoperi că depinde numai de el însuşi şi pentru a-şi găsi astfel ascunsa putere lăuntrică.”

— Nu ţi se pare minunat? m-a întrebat ea. Să te urci în fiecare zi în vârful muntelui, dând roată cu privirea ca să vezi dacă nu cumva se ridică de undeva un fum negru, şi gata — cu asta ţi-ai încheiat munca pe ziua respectivă. Pe urmă poţi să citeşti sau să scrii romane după pofta inimii. Iar noaptea auzi ditamai urşii dând târcoale cabanei. Este exact viaţa pe care mi-o doresc! În
comparaţie cu asta, secţia de literatură de la facultate e ca un castravete amar.

— Problema e că la un moment dat va trebui să cobori de pe munte, am replicat eu, dar ea, ca de obicei, nu s-a lăsat impresionată de opinia mea realistă şi mediocră.

   Sumire se străduia din răsputeri să găsească o metodă pentru a putea deveni asemenea personajelor lui Kerouac: sălbatică, rece, exagerată. Rămăsese cu privirile pierdute spre înaltul cerului, cu mâinile îndesate în buzunare, părul ciufulit dinadins şi cu ochelarii Dizzy Gillespie cu ramă de plastic de un verde întunecat pe care-i purta, deşi vedea perfect. Aproape întotdeauna avea pe ea o jachetă de tweed, care-i era prea mare şi părea că fusese cumpărată de la un magazin de haine vechi, şi nişte bocanci greoi, de muncitor. Sunt sigur că şi-ar fi lăsat şi barbă dacă ar fi avut cum. Sumire nu era o fată frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea obrajii supţi, gura puţin prea mare şi nasul mic, uşor cârn. Figura îi era expresivă şi avea simţul
umorului, dar aproape niciodată n-o auzeai râzând tare. Era mică de statură şi chiar atunci când era bine dispusă avea un fel de a vorbi de parcă era pusă pe harţă. Cred că în viaţa ei nu încercase să folosească ruj sau creion dermatograf.

   Îmi imaginez şi că nici măcar nu auzise vreodată că sutienele au mărimi diferite. Cu toate acestea, Sumire avea ceva special, care-i atrăgea pe cei din jur. Nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a explica acel „ceva special”, dar, când mă uitam în ochii ei, era mereu acolo.

   Poate c-ar fi mai bine să nu intru în subiect, dar adevărul este că eram îndrăgostit de Sumire. Am fost puternic atras de ea încă de la primul nostru schimb de cuvinte şi curând am început să simt că nu mai există cale de întoarcere.
Mult timp nu m-a mai interesat nimic altceva pe lume. Sigur, am încercat nu o dată să-i dezvălui sentimentele mele, dar, ori de câte ori mă aflam în fata ei, eram incapabil să-mi găsesc cuvintele, în ultimă instanţă, poate că a fost mai bine aşa. Chiar dacă aş fi reuşit să-mi exprim exact sentimentele, sunt sigur că Sumire mi-ar fi râs în nas.
În perioada în care noi doi am fost „prieteni”

iubita-mea-sputnik-de-haruki-mukarami

Advertisements

2 thoughts on “Iubita mea Sputnik de Haruki Mukarami-Fragment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s