Jocul Zero de Brad Meltzer-Fragment

 

Jocul Zero, de Brad Meltzer-Fragment

Original: The Zero Game (2004)

Locul meu nu e aici. Nu mai e de ani de zile. Când am venit prima oară la Capitol Hill ca să lucrez pentru Nelson Cordell, membru al Congresului, a fost altfel. Dar chiar și Mario Andretti [1] se plictisește în cele din urmă să conducă în cursă cu trei sute de km la oră în fiecare zi. Mai ales dacă te învârti în cerc. Eu m-am învârtit în cerc timp de opt ani. E timpul să ies din acest joc.

— N-ar trebui să fim aici, insist eu în timp ce stau în fața pisoarului.

— Ce tot zici acolo? mă întreabă Harris, desfăcându-și fermoarul în dreptul pisoarului de lângă mine.

Trebuie să-și lungească gâtul ca să-mi vadă în întregime statura deșirată. La 1,93 m înălțime, am corpul ca un palmier și pot să privesc fix în creștetul capului său cu păr brunet, răvășit. Știe că sunt agitat, dar, ca întotdeauna, el își păstrează calmul în mijlocul furtunii.

— Hai, Matthew, nu-i pasă nimănui de semnul de pe ușă.

Crede că sunt îngrijorat în legătură cu toaleta. O dată în viață, se înșală și el. Chiar dacă asta e toaleta de lângă sala de plen a Camerei Reprezentanților și are un semn pe ușă pe care scrie „Doar pentru membri”, adică membri ai Congresului, adică ei, nu noi, după tot timpul pe care l-am petrecut aici, știu foarte bine că membrii formali n-o să împiedice doi angajați din personal să se ușureze.

— Lasă toaleta, îi spun eu lui Harris. Mă refer chiar la Capitoliu. Locul nostru nu mai e aici. Adică, luna trecută am împlinit opt ani de muncă aici, și ce am realizat? Împart biroul cu un membru al Congresului, care săptămâna trecută s-a lipit de vicepreședinte pentru a fi sigur că intră și el în poza din ziarul de a doua zi. Am treizeci și doi de ani – pur și simplu nu mai e amuzant.

— Amuzant? Ai impresia că ar trebui să fie amuzant, Matthew? Ce-ar spune Lorax dacă ar auzi asta? întreabă el, arătându-mi cu bărbia către insigna Dr. Seuss Lorax[2] prinsă de reverul sacoului meu bleumarin.

Ca întotdeauna, știe precis la ce sunt sensibil. Când am început să lucrez în domeniul protecției mediului pentru domnul Cordell, nepotul meu de cinci ani mi-a dat o insignă ca să-mi arate cât de mândru era de mine. „Eu sunt Lorax – vorbesc în numele copacilor”, spunea el întruna, recitând din

memorie pasaje din cartea pe care i-o citeam când era mai mic. Nepotul meu are acum treisprezece ani. Pentru el, Dr. Seuss este doar un scriitor de cărți pentru copii, însă pentru mine, chiar dacă nu e decât un gablonț… când mă uit la micul Lorax portocaliu, cu mustața blondă și stufoasă… îmi dau seama că unele lucruri încă mai contează.

— Da, chiar așa, spune Harris. Lorax se bate mereu pentru o cauză dreaptă. Vorbește în numele copacilor. Chiar și atunci când nu e amuzant.

— Dintre toți oamenii, tocmai tu nu ar trebui să începi să spui asta.

— Ăsta nu prea e un răspuns de tip Lorax, adaugă el cu o voce cântată. Nu-i așa, LaRue? spune el, întorcându-se spre bărbatul bătrân, de culoare, care a stat în tot acest timp chiar în spatele nostru, pe scaunul de unde lustruiește pantofi.

— N-am auzit niciodată de Lorax, răspunde LaRue, cu ochii la televizorul de deasupra ușii, la care se difuzează C-SPAN[1]. Am fost întotdeauna genul care se uita la Horton Hears a Who[2]. Privește în gol, apoi adăugă: Ce elefant drăguț…

Înainte ca Harris să mai spună ceva, ușile batante ale toaletei se deschid violent, și un bărbat cu un sacou gri și papion roșu se repede înăuntru. Îl recunosc imediat. Deputatul William E. Enemark din Colorado – decanul Camerei Reprezentanților și cel mai vechi membru al Congresului. De-a lungul anilor, a văzut totul, de la desegregație până la Spaima Roșie[3], Vietnam, Watergate, Lewinski și Irak. Dar, în timp ce își atârnă jacheta de cuierul sculptat de mână și se grăbește către cabina de lemn din spate, nu ne vede. Iar eu și Harris ne tragem fermoarele și abia ne uităm la el.

— Exact ce-ți spuneam, îi șoptesc lui Harris.

— Ce? El? îmi șoptește, arătând spre cabina lui Enemark.

— Tipul e o legendă vie, Harris. Îți dai seama cât de obosiți trebuie să fim încât să-l lăsăm să treacă pe lângă noi fără să-l salutăm?

— E pe ducă…

— Încă mai poți să-l saluți, nu?

Harris se strâmbă, apoi arată spre LaRue, care dă volumul mai tare la C-SPAN. Orice ar vrea să spună Harris, e clar că LaRue nu vrea să audă.

— Matthew, îmi pare rău să-ți zic, dar singurul motiv pentru care nu i-ai spus un „Bună ziua, domnule deputat”, e pentru că îi consideri acțiunile ecologiste o porcărie.

E greu să contrazici așa ceva. Anul trecut, Enemark a fost principalul beneficiar ai banilor de campanie proveniți din industria lemnului, a uleiului și din cea nucleară. Ar fi tăiat tot Oregonul, ar fi pus panouri publicitare în Marele Canion și ar fi votat să-și paveze propria grădină cu blănurile puilor de focă dacă ar fi știut că asta îi aduce mai mulți bani.

— Dar chiar și așa, dacă aș fi fost un proaspăt absolvent de facultate la douăzeci și doi de ani, tot i-aș fi întins mâna și i-aș fi spus un scurt „Bună ziua, domnule deputat”. Îți spun, Harris, opt ani sunt de ajuns – nu mai e deloc amuzant.

Stând încă la pisoar, Harris se oprește. Își mijește ochii verzi și mă studiază cu aceeași privire diabolică ce m-a adus pe bancheta din spate a unei mașini de poliție pe când eram studenți la Duke.

— Hai, Matthew, suntem în Washington D.C., distracția și jocurile sunt peste tot, mă tachinează el. Trebuie doar să știi unde să le cauți.

Înainte să îmi dau seama ce se-ntâmplă, mâna îi zvâcnește spre insigna mea cu Lorax de pe rever. Îi aruncă o privire lui LaRue, după care se uită la jacheta din cuier a domnului congresmen.

— Ce faci?

— Te înveselesc, îmi promite el. Crede-mă, o să-ți placă la nebunie. Nu te mint.

Iat-o. „Nu te mint.” Sintagma preferată a lui Harris – și primul semn al unui pericol iminent.

Trag apa folosindu-mi cotul. Harris trage apa cu o smucitură puternică. Nu i-a fost niciodată frică să se murdărească.

— Cât îmi dai dacă o pun pe reverul lui? șoptește el, arătându-mi-l pe Lorax și îndreptându-se către sacoul lui Enemark.

— Harris, nu… șuier eu. O să te omoare.

— Punem pariu?

Din cabină se aude huruitul pe care-l face suportul de hârtie igienică atunci când se învârte. Enemark mai are puțin și termină.

În timp ce Harris îmi aruncă un zâmbet, încerc să îl apuc de mână, dar se ferește cu o agilitate naturală. Așa operează și în toate luptele politice. Odată ce și-a stabilit un scop, omul ăsta e de neoprit.

— Eu sunt Lorax, Matthew. „Vorbesc în numele copacilor!” râde el în timp ce rostește aceste cuvinte.

Privindu-l cum se furișează ușor spre sacoul lui Enemark, nu pot decât să râd și eu cu el. E o farsă prostească, dar dacă îi reușește………….

jocul-zero

[1] Post de televiziune care transmite permanent emisii guvernamentale. (n. red.).

[2] Film de animație bazat pe cartea cu același nume scrisă de Dr. Seuss, personajul principal fiind un elefant. (n. tr.).

[3] Termenul de „Spaimă Roșie” (The Red Scare) desemnează două perioade din istoria SUA, caracterizate printr-un puternic anticomunism: Prima Spaimă Roșie, între 1917 și 1920, și a Doua Spaimă Roșie, între 1947 și 1957. A Doua Spaimă Roșie, la care se face referire aici, a constat în opoziția față de comuniștii interni sau străini, care influențau societatea intrând în guvernul federal. (n. tr.).

[1] Mario Andretti (născut pe 28 februarie 1940) a fost pilot de Formula 1, campion mondial în 1978 și multiplu campion în Indy Car. (n. tr.).

[2] The Lorax – carte pentru copii, scrisă de Dr. Seuss și publicată pentru prima dată în 1971. (n. red.).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s