Lacrimi de copil

Lacrimi de copil

Autor: Anonim

      Copilărie, un tărâm magic plin de posibilităţi, poţi visa, dar mai ales poţi atinge imposibilul. Îmi place să visez cu ochii deschişi, să mă joc liniştită cu prietenii pe stradă, să simt gustul fin al îngheţatei, dar mai ales să mă bucur de dragostea părinţilor mei. Am aproape tot ce îmi doresc, sunt un copil normal, dar de multe ori simt că m-am născut în familia nepotrivită. Mereu o găsesc pe mama plângând, ştiu că suferă şi nu vrea să-mi spună. Ea crede că sunt prea mică, dar eu ştiu, eu văd. Anii nu sunt un impediment pentru mine, m-am maturizat mult prea repede, ştiu să păstrez secrete pentru că mama are nevoie de mine, mă consideră o persoană de nădejde.
      Îmi place să mă joc, dar bunica nu mă lasă, mereu îmi reproşează că mă ceartă tata, că nu sunt cuminte, că am supărat-o. Dar oare ce vină am eu? De ce nu pot fi şi eu precum ceilalţi copii? Cu ce am greşit?

lacrimi-de-copil
      Acum am răspunsul, tata se transformă în altcineva când vine mai târziu de la serviciu, îi place să piardă vremea, să bea şi când ajunge în sfârşit acasă…îi place doar să se certe. De multe ori mă ascund de el, însă au fost destule situaţii când m-a găsit la joacă cu alţi copii şi m-a certat atât de rău, încât s-a enervat. L-am supărat şi nu ştiu de ce? De ce tipă la mine că sunt proastă şi că semăn cu mama? Oare nu vede cât de multe trăsături am de la el?
        Plâng, sunt plină de sânge pe rochiţa mea preferată pentru că iar m-a lovit cu putere peste faţă. Cum să fac să nu mai greşesc? Vreau să vină mama, să îmi şteargă lacrimile, să mă mângâie pe faţă, să-mi spună că va fi bine, dar ştiu că nu este acasă. A plecat, dar se întoarce, mereu se întoarce la mine, la noi.
     Deşi lacrimile mi s-au uscat, nici măcar în somn nu mă simt liniştită. Aş vrea să visez bucurie, fericire, joacă, libertate, dar în mintea mea rămân de fiecare dată singură şi mama mă lasă în urmă.

      Numai întunericul îmi oferă certitudinea că a fost doar un vis urât şi mama este lângă mine. Ce bine că nu m-a abandonat. Aş fi fost pierdută fără dragostea ei.

     De ce nu pot fi şi eu un copil normal? De ce trebuie să suport neînţelegerile părinţilor? Cu ce am greşit eu că m-am născut atunci când nu erau pregătiţi să mă iubească?

Autor: Anonim

Advertisements

8 thoughts on “Lacrimi de copil

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s