Dragostea în vremea holerei-Gabriel Garcia Marquez-Fragment

Dragostea în vremea holerei-Gabriel Garcia Marquez-Fragment

El amor en los tiempos del cólera 1985marquez-gabriel

Pentru Mercedes, fireşte.

Au izbândit aceste plaiuri, iată:
Îşi au de-acum zeiţa încoronată.
Leandro Díaz

Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint- Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur.

   A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava. Pe podea, legat de piciorul patului, zăcea leşul unui dog danez, mare, negru, cu pieptul alb ca neaua, lângă care erau aruncate cârjele. În odaia înăbuşitoare şi pestriţă, care servea deopotrivă drept dormitor şi laborator, răzbăteau printr-o fereastră deschisă cele dintâi licăriri ale zorilor, dar era destulă lumină pentru a putea recunoaşte autoritatea morţii. Celelalte ferestre, precum şi cele mai mici crăpături erau fie acoperite cu cartoane negre, fie îndesate cu cârpe, sporind astfel densitatea opresivă a încăperii. Pe o masă mare, sub un bec obişnuit, acoperit cu hârtie roşie, se îngrămădeau de-a valma flacoane, sticluţe fără etichetă şi două tăviţe din cositor ciobit. Cea de-a treia, folosită de obicei pentru fixator, se afla lângă cadavru. Peste tot zăceau aruncate la întâmplare reviste şi ziare vechi, vrafuri de negative pe plăci de sticlă, mobile rupte, dar toate erau şterse de praf de o mână grijulie. În ciuda aerului proaspăt ce năvălise prin fereastră, în odaie mai stăruia încă, pentru cei obişnuiţi să-l recunoască, izul călduţ, ca de migdale amare, al iubirilor fără de noroc. Doctorul Juvenal Urbino se gândise nu o dată, fără nici o intenţie premonitorie, că locul acela nu era cel mai potrivit pentru a muri cu sufletul împăcat. Cu timpul însă, a ajuns să-şi spună că toată neorânduiala aceea ţinea, poate, de o vrere tainică a Proniei Cereşti.

   Sosiţi mai devreme, un comisar de poliţie şi un tânăr student care-şi făcea practica de medicină legală la policlinica municipală aerisiseră camera şi acoperiseră cadavrul până la venirea doctorului Urbino. Amândoi l-au salutat cu o gravitate care, de data aceasta, trăda mai degrabă compasiune decât veneraţie, fiind prea bine cunoscută în oraş strânsa prietenie care-l lega de Jeremiah de Saint- Amour. Eminentul magistru le-a strâns mâna pe rând, aşa cum făcea dintotdeauna cu studenţii lui înainte de a-şi începe cursul zilnic de medicină generală, apoi, apucând marginea pledului între degetul arătător şi cel mare, ca pe o floare, a dezvelit palmă cu palmă, cu solemnitatea unui gest ritualic, cadavrul. Aşa cum era, dezbrăcat, ţeapăn şi chircit, cu ochii deschişi şi pielea albăstruie, arăta cu aproape cincizeci de ani mai bătrân decât în ajun. Avea pupilele limpezi, barba şi părul gălbui, iar pântecele îi era brăzdat de cicatricea unei răni vechi, cusută cândva cu sfoară de împachetat. Era lat în umeri, cu braţe lungi şi vânjoase, ca de condamnat la galere, din pricina cârjelor, dar picioarele lui fără vlagă arătau ca ale unui copil de pripas. Doctorul Juvenal Urbino îl privi o clipă cu inima strânsă de durere, aşa cum rareori i se întâmplase în anii fără număr de când ducea o bătălie zadarnică împotriva morţii.
— Nătărăule, îi spuse. Ce-a fost mai rău a trecut de mult.

   Îl acoperi din nou cu pătura şi-şi redobândi prestanţa academică. Cu un an în urmă, când împlinise optzeci de ani, fusese sărbătorit timp de trei zile în cadrul unor festivităţi omagiale, iar în discursul de mulţumire, împotrivindu-se încă o dată tentaţiei de a se retrage, ţinuse să adauge: „O să mă odihnesc destul când o să mor, atâta doar că atare eventualitate nu intră deocamdată în vederile mele.”
Deşi auzea din ce în ce mai greu cu urechea dreaptă şi se sprijinea într-un baston cu măciulie de argint pentru a-şi disimula paşii nesiguri, continua să poarte cu aceeaşi eleganţă din tinereţe costumul de in şi jiletca pe care îi atârna lanţul de aur al ceasului. Barba sidefie, care-l făcea să semene cu Pasteur, şi părul de aceeaşi culoare, pieptănat lins, cu cărare dreaptă pe mijloc, erau expresia fidelă a caracterului său. Pierderea treptată şi mereu mai îngrijorătoare a memoriei o compensa, pe cât îi stătea în putere, cu însemnări făcute la repezeală pe bucăţele de hârtie care, până la urmă, se amestecau prin buzunare, aşa cum se întâmpla cu instrumentele, flacoanele de medicamente şi atâtea alte obiecte aruncate de-a valma în trusa burduşită. Nu era numai cel mai bătrân şi cel mai renumit medic din oraş, ci şi bărbatul cel mai spilcuit. Cu toate acestea, din pricina erudiţiei
etalate cu prea multă ostentaţie, ca şi a modului deloc ingenuu în care se folosea de propriul său nume, trezea mai puţină simpatie decât ar fi meritat.

   Indicaţiile date comisarului şi medicinistului au fost precise şi scurscurte. Nu era nevoie de autopsie. Mirosul stăruitor din casă era suficient pentru a stabili că moartea se datorase emanaţiilor provocate de cianura de aur activată în tăviţă cu un acid oarecare, dintre cele folosite de fotografi, or, Jeremiah de Saint-Amour se pricepea prea bine la toate astea ca să poată fi vorba de un accident. A parat reticenţele comisarului cu un răspuns tăios, caracteristic felului său de a fi: Nu uitaţi
că eu semnez certificatul de deces.” Tânărul medic era decepţionat: niciodată nu avusese şansa să studieze pe un cadavru efectele cianurii de aur. Doctorul Juvenal Urbino se tot întreba nedumerit cum de nu-l văzuse până atunci la Şcoala
de Medicină, dar îmbujorarea din obrajii tânărului şi accentul lui andin i-au risipit numaidecât nedumerirea: probabil că sosise de curând în oraş. Îi spuse:
„În privinţa asta, nici o teamă. O să daţi cât de curând peste vreun îndrăgostit
nebun care să vă ofere o asemenea ocazie.”

   Şi abia rostind aceste cuvinte îşi dădu seama că printre nenumăratele sinucideri cu cianură de aur de care-şi aducea
aminte, aceasta era cea dintâi care nu se datora unei nefericiri în dragoste. În vocea lui se petrecu atunci o schimbare:
— Când o să-l găsiţi, să fiţi foarte atent, îi spuse el medicinistului. De obicei
au nisip în inimă….

Cartea o puteţi comanda de aici

Revista Rânduri cu dichis by Literatură pe tocuri.Nr.1-Noiembrie 2016

Advertisements

One thought on “Dragostea în vremea holerei-Gabriel Garcia Marquez-Fragment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s