Concurs de creaţie: Poveste de viaţă

Concurs de creaţie: Poveste de viaţă

Dragi cititori, avem o surpriză pentru voi, vă provocăm la un concurs de creaţie. Tema aleasă este Poveste de viaţă, iar premiul este pe măsură: un pachet de cărţi cadou oferit de Editura Nemira-sponsorul concursului.

Cerinţe

1. Să scrieţi un articol pe tema Poveste de viaţă (minim 400 cuvinte) şi să îl postaţi într-un comentariu la rubrica de concurs de pe blogul Rânduricudichis.wordpress.com
2. Distribuiţi concursul în social media
3. Like paginilor de Facebook: Rânduri cu dichis şi Editura Nemira
4. Menţionaţi numele cu care aţi dat like (link)
5. Abonare la newsletter

Jurijare: Articolul câştigător va fi ales de către noi, echipa Rânduri cu dichis în funcţie de:
-Respectarea temei
-Creativitate, originalitate

-Coerență şi uşurinţă în exprimare

-Ce articol ne place nouă
Fără copy paste!

concurs

Termen limită: 09.12.2016 (ora 24.00)

Câștigătorul va fi anunțat în nr. 2 al revistei Rânduri cu dichis din decembrie 2016.

Nerespectarea cerinţelor duce la descalificare!

Articolul câştigător va fi postat pe blogul Rânduri cu dichis (evident sub semnătura autorului) şi distribuit în social media de către noi.


Advertisements

15 thoughts on “Concurs de creaţie: Poveste de viaţă

  1. Poveste de viață

    Întotdeauna am crezut că esența vieții este să îți întemeiezi o familie, să ai măcar un copil. Încă de când eram tânără, am știut ce îmi doresc de la viață: să am o familie frumoasă: un soț bun și măcar un copil. Și dorința mea s-a îndeplinit, dar nu la fel de ușor pe cum am sperat.
    Adolescentă fiind, le vedeam pe celelalte fete de vârsta mea, cum fiecare avea câte o relație, unele mai de durată, altele pe termen scurt. Eu eram timidă, și nici nu arătam bine. Indiferent de grupul în care eram, mă consideram ca fiind un fel de „rățușca cea urâtă” – înainte ca aceasta să ajungă o lebădă, desigur.
    Timpul a trecut repede, și a venit momentul în care am început o relație cu un băiat. A fost prima mea relație pe termen lung – 7 luni, și eram extrem de încântată de reușita mea. Dar lucrurile nu au mers, așa că relația noastră – pe atunci, o copilărie – s-a destrămat la fel de ușor cum a și început. Să spun că am suferit? Da, și nu prea. La urma urmei, cât de mult suferă o adolescentă după o relație încheiată? Am trecut peste, cel puțin așa spuneam, și poate credeam și eu.
    După aproape 2 ani de la despărțire, într-o după-masă plictisitoare de aprilie, fostul meu „iubit” a venit să mă vadă, și să mă cheme la o plimbare. Deși cu alte ocazii, refuzasem să ies cu el, atunci am acceptat, chiar bucuroasă. Ne-am plimbat, și m-am simțit extraordinar de bine în compania lui. La final, am decis să ieșim și în ziua următoare. Și tot așa, timp de o săptămână… Pe zi ce trecea, deveneam tot mai nerăbdătoare să treacă timpul, să ies din nou cu el. Ne plimbam, povesteam, ca niște buni amici. Totuși, sentimentele care se făceau simțite în prezența lui nu păreau să fie unele de simplă amiciție, dar încercam să nu le acord prea multă atenție. Nu voiam să sufăr iar din cauza lui, sub nici o formă.
    Ceea ce nu știam eu, însă, era că și el începuse să aibă sentimente pentru mine, însă se temea că aș putea să mă răzbun pe el, pentru că mă dezamăgise în trecut. Însă după câteva ieșiri împreună, și-a făcut curaj, și m-a întrebat dacă nu aș vrea să începem o nouă relație. În acel moment, în ciuda a tot ceea ce mi se părea rațional să fac, sentimentele au pus stăpânire pe mine, fluturașii au început să-și deschidă larg aripile în stomacul meu, și rațiunea mea a dispărut cu totul, lăsând loc doar inimii. Așa se face că, plină de emoții și bucurie, am acceptat.
    Îmi promisesem să nu pun suflet relației, deoarece nu voiam să sufăr o dezamăgire din partea lui. Trecusem peste prima, dar nu credeam că aș mai putea îndura încă una, venită tot din partea lui. Gând de răzbunare nu aveam, și sentimentele pe care le dezvoltasem în timp, pentru el, nici nu mi-ar fi permis astfel de gânduri imature.
    Dar iată că lunile treceau, și noi deveneam tot mai apropiați, și mai îndrăgostiți. Astfel că, după doar 10 luni de relație, chiar de Dragobete, am avut parte de surpriza vieții mele: mi-a oferit inelul de logodnă, ca semn al iubirii pe care mi-o purta, și pe care mi-o declara de câte ori avea posibilitatea. Dacă am acceptat? Normal că am acceptat! Eram în culmea fericirii, doar la gândul că am putea să ne întemeiem, la un moment-dat, familia la care am visat dintotdeauna!
    Pe lângă sentimentele pe care ni le purtam unul altuia, însă, mai aveam un lucru în comun: amândoi ne doream enorm un copil. Problemele mele de sănătate, însă, nu ne promiteau prea multe la momentul respectiv. Astfel că, deși spuneam mereu că ne dorim un copil, speranțele noastre în acest sens erau foarte mici. Chiar și așa, eram fericiți împreună, fără să ne facem vreun plan pentru viitor, ci doar trăindu-ne viața împreună.
    Dar iată că viața ne pregătea surprize. Astfel se face că în ianuarie, la 10 luni de când acceptasem inelul de logodnă, am început să am bănuieli cum că aș fi însărcinată. Așa cum era normal, am făcut un test de sarcină, care a ieșit negativ. Eu însă am refuzat să cred rezultatul testului, astfel că, la scurt timp, am refăcut testul care, de această dată, m-a făcut să dansez și să țip de fericire – urma să avem un copil!
    Însă, așa cum vă spuneam, problemele mele de sănătate nu prea erau compatibile cu o sarcină. La scurt timp după aflarea veștii, am mers la doctorul specialist, care mă trata, și i-am spus vestea. Doamna nu a fost de acord cu sarcina mea, și a încercat să mă determine să recurg la avort, întunecându-mi gândurile cu idei despre tot felul de malformații pe care le-ar fi putut suferi copilul. Am refuzat, așa cum am renunțat la serviciile dânsei, începând din acel moment.
    Am început vizitele la medicul ginecolog, la ecografii, unde am primit confirmări că sarcina decurgea perfect normal, iar copilul nu avea nici un fel de malformații, sau probleme. Așadar, am dus sarcina cu mare succes și ușurință, până la termen, și am primit, în schimb, o minunăție de fetiță, care a devenit Soarele vieții noastre.
    Acum, la mai bine de 5 ani de când fetița noastră ne-a luminat viața, nu pot decât să Îi mulțumesc lui Dumnezeu, în fiecare moment, pentru că mi-a îndeplinit dorința de a avea o familie frumoasă!

    Eva Ancuta Hamza

    Nume like Facebook: Eva Anca; link: https://www.facebook.com/eva.anca.167

    Like

  2. Poveste de viata

    Imi amintesc si acum acea zi minunata de toamna, era pe la sfarsitul lunii octombrie iar elevii se acomodau noului mediu de invatamant. Desi se facuse deja mai mult de o luna, eu nu eram obisnuita cu scoala, si daca ma gandesc bine, nu cred ca am fost vreodata.
    Stateam cu prietenele mele in hol iar acestea discutau despre un anumit baiat, al carui tata era destul de cunoscut si bogat, iar care urma sa invete in scoala noastra, dar nu si in aceeasi clasa cu noi. Auzusem despre el cum ca este foarte increzut, arogant si destul de enervant, dar bineinteles ca nu am bagat de seama. Ba chiar le spusesem colegelor ca nu ma intereseaza absolut nimic ce are legatura cu el. Sosise ziua in care baiatul respectiv era deja inscris la scoala noastra si urma sa participe la ore. Din nou, nu ma interesa subiectul.. Aveam multe alte preocupari. Eram la ora de franceza cand deodata mi-am rugat colega sa ma insoteasca la toaleta. Am cerut voie profei, aceasta incuviintand un semn cum ca putem merge. Coborand usor scarile si ajungand in capatul acestora, un trup mare si greoi m-a atins puternic exact ca un fulger. Se izbise in mine un baiat, culmea ca era tocmai baiatul acela despre care toata lumea vorbea numai de rele. Atunci privirile noastre s-au intalnit pentru prima data. Avea ochii verzi ca pielea unui crocodil ce straluceste la lumina blanda a soarelui, trasaturile fetei aveau ceva special dar nu puteam descrie ce.. Ii simteam caldura corpului vibrand ca un curent electric ce urmeaza dezlantuit in zare, deoarece eram lipiti unul de celalalt. Ne-am privit si ne-am zambit prietenos. El si-a cerut scuze si si-a continuat drumul, deoarece parea ca se grabeste.
    Au urmat cateva zile in care ne tot intalneam intamplator in hol si ne salutam prietenos. Acest fapt nu a durat mult pentru ca mai apoi am inceput sa ne intalnim in fiecare pauza si conversam din ce in ce mai mult. Imi formasem o parere foarte buna despre el si viceversa. Am ajuns sa fim prieteni foarte apropiati, iar de la apropiati la mai apropiati si tot asa pana cand, intr-o zi si-a exprimat sentimentele pe care le tinea secret de ceva timp.. Toate acestea s-au intamplat pana in vara, unde se terminase anul scolar.. Atunci am devenit foarte apropiati si am hotarat sa incepem o relatie. Un baiat minunat, avea toate calitatile ( cel putin asa consideram eu) , a fost foarte atent pe tot parcursul relatiei.. Nu ne certam deloc, nu au existat conflicte, doar iubire, pana intr-un anumit punct. Din cauza unor probleme fara sens aceasta relatie a luat sfarsit.. O perioada de doi ani si jumatate foarte semnificativa pentru mine din toate punctele de vedere. Acel baiat va ramane vesnic in inima mea, iar din experienta va sugerez sa nu judecati o persoana dupa statut, dupa parintii pe care ii are sau nu, dupa prieteni sau altceva.. Ci credeti in ea! Credeti ca poate fi o parte din voi, o parte valoroasa din viata voastra!
    Nume : Boghean Daniela. https://www.facebook.com/bogheandaniela50

    Liked by 1 person

  3. Poveste de viață

    Este toamnă iar. Și iar mă apucă melancolia, pe de-o parte, și bucuria pe de alta. Se războiesc aceste două stări în mine de parcă ar vrea să mă sfâșie în bucăți-bucățele și să mă lase zburând în vânt. Nu sunt decât un biet suflet, uneori chinuit, alteori parcă atins de beatitudine. Și totul din cauza evenimentelor, întâmplărilor care au loc toamnă de toamnă în viața mea.

    Toamnă a început magic, aș putea spune. Cu o nouă înfiorare la orizont, și nu din aceea dată de anul al doilea de facultate, ci de dragostea adevărată care intrase pe neașteptate în viața mea. O dragoste care continuă și în prezent, cu bune și rele, mai mult bune și frumoase. Ar trebui să spun cu nebune și frumoase, pentru că noi încă suntem așa: doi nebuni îndrăgostiți. O toamnă magică, superbă!

    Și a continuat să fie un an bun, apoi un altul până în toamnă viitoare, când durerea a pogorât peste mine: moartea tatălui meu a fost și este un moment de cotitură al vieții mele. După luni și luni de analize, teste și iar analize și teste, tata este diagnosticat cu cancer pulmonar cu metastaze osoase. Cancer neoperabil. Așadar începe tratamentul și chimioterapia. Știi cum e să vezi un munte de om, tatăl tău, redus la o carcasă care parcă nici nu îl mai conține?! Dureros, sfâșietor. Știi cum e să fii motivul pentru care a rezistat atât și atunci când ai ajuns lângă el, să te recunoască pe tine dintre toți, să îți zâmbească și la 2 zile să te întorci lângă el, dar de data aceasta pentru a-l conduce pe un alt drum?! Toamna aceea a fost nefastă pentru mine: culmea e că în noaptea dinainte ca el să moară nu am putut dormi deloc, am vorbi în continuu despre el, despre cancer, despre prietenii noștri care muriseră din cauza acestei boli. Pentru ca dimineață să primesc vestea. Ultima noapte de veghe am petrecut-o alături de el, de fratele meu și de cel care îmi va deveni, ceva mai târziu, soț. Am stat liniștiți o perioadă, parcă nici nu ne venea să credem. Oricum acel corp parcă nu mai era TATA, deși arăta împăcat, eliberat de durerea acestei lumi. Parcă zâmbea. Și asta am făcut și noi. Am zâmbit, și apoi am râs. Am râs la amintirile frumoase și haioase pe care le aveam împreună cu el. Am făcut glume macabre, doar pentru a mai elibera din tumultul din interiorul nostru. Știam că nu s-ar supăra: doar a fost un om frumos, sincer și zâmbăreț. Asta îmi aduc eu aminte: zâmbetul și ochii lui albaștri, un albastru senin, ca un cer fără nori. Puri.

    Durerea de a pierde un părinte, un membru iubit al familiei tale, este incredibilă și nu trece. Doar că intervine viața și timpul, trece într-un plan secund, ocupă inconștientul tău, îți provoacă vise ciudate și apoi sesiuni de plâns amar, doar ca să o iei de la capăt cu rutina zilnică: un zâmbet obosit aici, un râs sincer dincolo. Și apoi devii și tu părinte și încep alte și alte frici, alte și alte dureri, dar, mai ales, multă frumusețe și bucurie. Dar să nu sărim etape.

    Acest moment de cotitură al vieții mele, cum l-am intitulat eu, m-a făcut să fiu mai bățoasă și chiar furioasp pe viașă o perioadă, să nu mai am încredere prea multă în oameni, nu în oricine îmi tăia calea. M-a făcut poate și mai pesimistă decât eram înainte, deși eu aș fi spus că sunt realistă. Un realism din acela dur. Și, totuși, omul e un mister încă neelucidat: o minune care își dorește întotdeauna altceva, o minune care luptă fără să își dea seama chiar cu sine însăși pentru a depăși greutățile. Și uite așa am ajuns să îmi văd încet-încet de viața mea: facultate, serviciu, planuri de căsătorie la un moment dat.

    Și planurile s-au concretizat: într-un an am făcut cununia civilă (început de septembrie, călduț, dar nu dogoritor, plin de miresmele bogate ale toamnei); în anul următor, s-a înfăptuit și cununia religioasă (cu ceață, soare, ploaie și vânt și, din nou, ceață, dar nu una înspăimântătoare, mai mult ca una care ne învăluia protectoare, dansa cu noi și ne binecuvânta). Altă toamnă magnifică în buchetul nostru de amintiri.

    Și toamna această. Au mai trecut de atunci sezoane ruginii pe lângă noi, dar acuma suntem 4. Bine, 3 și jumătate.Așteptăm să vedem dacă minunea cu numărul 4 se hotărăște pentru o “ieșire la plimbare” cât încă e toamnă sau trecem la alt sezon (calendaristic). Și toamna aceasta a fost ambivalentă: bucurie pentru acest copil, dar și temerile aferente unei sarcini cu probleme. Acum stau și îmi imaginez “cum ar fi fost dacă…?” Dacă tata ar fi trăit și ar fi văzut cum fata lui se căsătorește cu cel pe care îl iubea (iubește, încă), ar fi văzut născându-se prima lui nepoată și crescând alături de el, bucuria venirii unui nou bebeluș familie…Nu știu cum ar fi fost, doar că uneori îl simt alături de mine (cumva, nu știu cum), mai bine zis, în mine și mă bucur că l-am avut în viața mea. Mă uit la soțul meu și îmi dau că suntem bine, este un tată excepțional plus un partener minunat. Vom mai trece prin “momente de cotitură”, dar împreună. Vor mai veni anotimpuri cețoase peste noi, cu bune și rele, dar noi vom fi aici, cu zâmbetul pe buze, doar suntem doi nebuni.

    Share: Alexandra Ali

    Liked by 2 people

  4. Poveste de viață

    Când am fost adoleșcentă și locuiam în București-România visam mereu la o relație ideală. Visul meu pe atunci era de a devenii o foarte bună scriitoare și să îmi găsesc pe cineva cu care să mă mărit. Doream foarte mult să ajung în America și să întâlnesc un bărbat care să știe să mă alinte, bucure, încurajeze dar cel mai important era să mă asculte și să mă respecte. Erau doar vise și îmaginația unei vieți ca într-un basm. Se spune că este bine să visezi, dar nu prea departe că datorită impactului violent riști să cazi prea de sus. După trecerea celor cinsprezece ani am venit în Belgia unde după un an de zile l-am cunoscut pe el. Un tânăr belgian care nu cunoștea deloc engleză, iar eu în acea vreme nu cunoșteam niciun cuvânt în franceză. Am fost puși față în față de către o prietenă comună care a vrut să ne facă cunoștiință. A fost cel mai groaznic moment din viața mea. Eram teribil de jenată, mă simțeam ca ultimul om că nu știam să mă înțeleg cu el. Singurul lucru pe care am reușit să îl spun a fost prin gesturi să mă ducă la stația de metrou pentru a mă întoarce înapoi la sora mea unde locuiam pe atunci. A trecut o saptamână timpul în care mergeam la școală și învățam franceza mi-am facut curaj și l-am sunat. Numai auzindu-i vocea timbrată ca a unui bariton tremuram toată de bucurie, devenind depedentă să îi aud. Încercam din răsputeri amândoi să putem avea o discuție, un subiect, dar nu prea cunoșteam prea multe cuvinte și care erau sensul lor. Vorbeam ore în șir la telefon numai pentru că îl întrebam ce înseamnă ce îmi spunea și eu nu cunoșteam. Apoi a venit la sora mea să mă ia la plimbare prin Bruxelles dar eram extrem de handicapată că nu știam ce să îi spun și mai ales ce să fac cu el? Mergea lângă mine ca un robot fără să spună nimic, la sora mea când venea tot asa se comporta ca o mobilă. De fiecare dată mergea sora mea cu prietenul ei alături de noi in oraș pentru a-mi traduce ce spune Didier pentru că așa îl cheamă. După o perioadă a decis să mă prezinte familiei lui, despre care știam că sunt fermieri dar nu înțelegeam multe din ce vorbeau având un dialect destul de ciudat față de franceza pe care o invățam la școală.

    Like

  5. În perioada aceia când mergeam cu el la părinții lui aveam mereu un dicționar cu mine pentru că nu știam cum se scrie cuvântul pe care îl pronunțau. Dar de multe ori acele cuvinte nu apareau în dicționar fiind regionalisme mai de graba belgisisme, care nu aveau nici o legătură cu franceza literară. Cu timpul am învățat enorm de multe lucruri de la ei mai ales materia mea preferata pe cand am facut tehnica dentara si asistent de farmacie a fost biologia. Acest univers splendit al plantelor. Când dintr-o dată mama care era în România a vrut să merg la ea ca să o ajut nici nu mai stiu cu ce. Aici in Belgia a rămas Didier și cu sora mea care au planuit tot in lipsa mea. Cand eram la muncă si apoi fuga la scoală ca să învat franceza si flamanda surioara mea mai mica a venit in apartamentul in care locuiam cu Didier și a luat un inel ca să vada ce masura am la deget. Didier era super emotionat la ideea de cum eu voi reacționa. Cand am ajuns in tara mama mea care inca mai muncea ca gestionar de bijuterii intr-un centru de stat mi-a luat masura la deget si ma tot intreba ce tip de inel de logodna vreau. Nici nu mi-a trecut prin minte ce se intampla in Belgia in lipsa mea. Apoi Didier imi trimite un SMS si ma intreaba daca vreau sa fiu sotia lui. Am crezut ca face misto. Dar cand am ajuns in Belgia m-a rugat să rămân în pat de dimineață când ne-am trezit și am asteptat cuminte. Il vad că vine din bucatărie cu o tava cu două croasante si o cana intoarsă pe dos. Nu a ramas langa mine sa vada ce reactie am. Am ridicat cana si cand am vazut inelul sa cad pe spate am fost cea mai fericita femeie spunându-mi că trebuie să crezi în vise. Aceasta este cea mai frumoasă lectie de viată care dureaza de doisprezece ani. Este un bărbat tandru iubitor, adora să gateasca si sa ma vada aranjata si ingrijita.

    Like

  6. Totul incepe cu o explozie de lumina, de sunete, atingeri si tot ce poti sa faci este sa tipi. Ti-e frig! Esti rapit din singurul univers pe care il cunosteai. Apoi simti o atingere blanda, o caldura neobisnuita si o voce linistitoare. De aici incepe marea calatorie prin ceea ce noi numim viata. E o cale lunga de parcurs si nesigura, dar ea e mereu acolo, acea voce linistitoare si arhicunoscuta. Nu imi amintesc prea multe din copilarie, doar franturi din ceea ce ar trebui sa fie scenariul vietii mele de pana acum. Retraiesc totul prin spusele parintilor mei si prin fotografii. Simt ca o parte din mine s-a pierdut undeva in trecut sau a ramas blocata si mi-as dori sa o pot elibera. Copil fiind, am trait totul cu acea vitalitate pe care parintii fiecaruia dintre noi o admira cu nostalgie. In primii ani din viata am descoperit ca am superputeri: puteam vorbi, la inceput mai greu, dar dupa nu m-am mai oprit nicio clipa. Parintii mei cred ca erau la fel de entuziasmati de superputerea mea, mai ales tata caci pe el l-am strigat prima oara. Am descoperit ca mai am o superputere. Se pare ca piciorusele mele chiar functionau si erau hotarate sa ma poarte departe. Primele cazaturi nu au contenit sa apara, dar ma ridicam repede si mergeam inainte. Urma sa aflu apoi ca exista cazaturi mult mai dureroase. Priveam lumea celor mari cu admiratie, admiram multitudinea de culori ce ma inconjura. Sorbeam fiecare lucru nou invatat. A trecut timpul si am fost dusa la ceea ce parintii mei numeau gradinita, era un loc dragut, plin de copii si am fost incantata. Nu ma deranja faptul ca mergeam zilnic, abia asteptam sa fiu acolo. Apoi am fost luata de acolo si mutata in ceea ce ei numeau scoala. Urma sa invat ca totul e impartit, ierarhizat si parca lumea isi pierdea astfel din frumusetea cu care o privisem pana atunci. Voiam sa simt iarasi libertatea. Timpul a trecut si am invatat un nou cuvant: moarte. Era ceva nou pentru mine. Nu il mai auzisem pomenit in jurul meu. Am vazut cum rand pe rand bunicii mei se stingeau cate unul in fiecare an si nu puteam opri acest lucru. Nici macar parintii mei, care pareau ca sunt mereu inzestrati cu puteri nebanuite, nu au putut face nimic. Am realizat ca pana atunci nu ma gandisem la asta. Moarte… ce cuvant ciudat! Nu ma gandisem la iminenta sfarsitului. Credeam ca am tot timpul din lume, ca timpul mi-e de fapt un prieten. Nu am observat pana atunci ce batalie poarta adultii impotriva lui. Am crescut si am ajuns ceea ce sunt azi. Un adult in devenire pe care timpul l-a purtat in zbor timp de 18 ani si apoi l-a lasat sa cada pe pamant, in lumea adultilor. Acum ma confrunt cu ceea ce ar trebui sa fie alegerea care imi va defini viitorul. Ma intreb: Cum e posibil sa alegi ceva ce iti va defini intreaga viata cand esti abia la inceputul ei? Daca gresesti? Daca nu e alegerea corecta? Nu stiu daca ceea ce aleg acum e corect sau gresit. Cert e ca voi invata. Voi invata sa iau decizii, sa invat din greseli pentru ca toate astea aduc cu sine maturizarea. Nu am o poveste de viata de povestit pentru ca viata mea abia acum incepe.

    Facebook: Narcisa Elena Clipa
    https://m.facebook.com/narcisaelena.clipa?ref=bookmarks

    Like

  7. Ce scriu acum e o poveste de viata reală, încă o trăiesc în prezent.
    Ne-am cunoscut în liceu, întârziasem in prima zi si singurul loc gol din clasă era lângă el, a fost prima cunostinta din noua mea viața. Timp de un an am fost colegi de banca, cei mai buni prieteni, ne întelegeam din priviri. Era băiatul ciudat al clasei care vorbea doar cu mine, fata ciudată, “tocilara”. M-am îndrăgostit dar nu am gasit cuvintele potrivite niciodată. Liceul s-a terminat, noi nu am mai tinut legătura dar am ajuns amândoi la facultate. Aceeasi facultate, aceleasi cursuri. Îmi era dor sa fim prieteni dar mi se părea ca el a uitat de mine. Stăteam mereu pe rândul din spatele lui si il priveam iar el.. ma ignora.
    Trei ani au trecut, facultatea s-a terminat iar intr-o noapte cineva îmi trimite un mesaj. Era el, ma întreba daca il mai consider prieten sau pentru mine a devenit străin. Mi-a propus o intalnire sa “lămurim problema asta”.
    În ziua întâlnirii l-am asteptat în parc, hotărâtă sa ii spun ce simt pentru el dar mi-a luat-o inainte. Mi-a spus ca din prima zi m-a placut dar nu a stiut cum sa o spună, ca la facultate ma privea pe furis, ca mereu a fost langa mine fara sa îmi dau seama. Apoi mi-a dăruit cea mai caldă îmbrătisare pe care am simțit-o vreodată si m-a sărutat. Acum suntem împreună de doi ani, ne pregătim de urmatorul pas în povestea noastră. În cazul meu soarta a avut poftă de dificultăți si ne-a îndepărtat inainte sa ne unească pentru totdauna pentru ca noi nu am avut curaj sa spunem ce simțeam mai devreme. Asta este lectia mea de viata, exprimă ce simți atunci când o simți cel mai puternic pentru ca nu toata lumea primeste o a doua sansa.

    Like

  8. Poveste de viață

    — Cândva aveam şapte ani, începu ea încet.

    Se făcu comodă pe scaunul prăfuit pe care fu nevoită să se aşeze şi închise strâns ochii. În încăperea întunecată se auzeau doar respirațiile line ale copiilor ce nu treceau de un metru în înălțime. Picioarele le amorțiseră în poziția incomodă în care reuşiseră să se aşeze.

    Începu să fredoneze linia melodică a cântecului ce-i făcea pe atunci diminețile mai pline de viață. Inspiră adânc şi deschise buzele pentru a-şi lăsa cuvintele să zboare.

    Îşi aduse aminte de acea dimineață când sandalele sale trecură de pragul uşii şi se îndreptară spre un loc ce trebuia să-i servească ca parc de joacă. Se împiedică de prima treaptă a blocului şi îşi juli rotulele. În ziua aceea primise multe pete violacee.

    Îşi îngustă ochii şi îi acoperi cu mâinile când soarele-i veni în întâmpinare. Privi pierdută către toți copiii ce săreau şi fugeau, râdeau şi plângeau, îşi făceau codițe împletite şi se luptau cu dinozauri colorați. Înaintă plină de curaj, dar acesta o părăsi când păşi pe iarba abia încolțită.

    — Pot să împrumut asta? îl întrebă pe cel mai apropiat băiețel.

    Dar nimeni nu-i auzi vocea. Se întoarse şi se aşeză lângă un grup de fete ce îşi construiau castele din nisipul mult prea uscat.

    — Pot să mă joc şi eu? întrebă încet.

    Dar era doar o umbră printre atâtea raze de soare. Era acea floare ce nu excela prin parfumul său, acea floare ce era mereu ocolită de lume, ce creşte în gardul viu şi e prea comună pentru a fi considerată specială.

    Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi cântări gravitatea situației. Mama sa îi spuse clar să iasă şi să îşi facă prieteni, căci altfel va rămâne singură. Se panică pe moment şi privi din nou în jur, căutând o portiță de scăpare.

    Zări trei fete ce îşi decorau împletiturile cu biluțe colorate. Îşi aduse aminte de zilele de vară, când stătea ore întregi alături de mama sa şi îi decora părul cu astfel de biluțe. Se îndreptă spre ele, dornică de joacă şi se aşeză pe leagănul cel mai apropiat.

    Una dintre fetițe căuta alert ceva cu care ar fi putut să îi țină părul legat la cea mai brunetă dintre ele.

    — Îți pot împrumuta agrafa mea, îi zise.

    Ochii fetiței se îndreptară spre ea şi pentru câteva secunde fu fericită căci cineva tocmai o observase, dar sprâncenele-i se apropiară şi fruntea sa se încreți, aruncându-i cea mai acidă încruntătură pe care un copil de şase ani ar fi putut-o da. Se întoarse la căutările ei şi îi zâmbi prietenei sale când îi dărui o agrafă colorată în roşu şi alb.

    Se ridică de pe leagăn şi păşi afară din micul parc plin de raze de soare şi flori frumoase. Îşi murdări şi ultima fustă pe care o deținea când se aşeză pe asfaltul rece. Îşi studie picioarele mult prea groase şi şoldurile proeminente. Nu arăta atât de rău la față. Uneori chiar trecea prin fața oglinzii şi făcea câțiva paşi înapoi pentru că i se părea că e drăguță. Singurul lucru ce o deranja considerabil de mult era cât de scurte, groase şi urâte erau picioarele ei. Putea moşteni ochii frumoşi ai mamei sale, părul creț al tatălui său sau nasul bunicii, dar ea moştenise doar defectul mamei sale. Înafară de asta şi de faptul că fața ei semăna leit cu cea a tătălui său, nu mai avea nimic de împărțit cu ai ei. Era singura intrusă din familie ce purta o pereche de ochi albastrii, prăfuiți parcă şi stropiți cu ciocolată caldă în jumătatea de sus al ochiului stâng. Îşi privi degetele ce erau la fel de groase şi se bucură că măcar unghiile sale sunt întregi, mulțumindu-i în gând mamei sale că o ajută cu tentația de a le roade până la sânge.

    Era atât de comună şi lipsită de perfecțiuni, încât nu atrăgea atentenția nimănui. Îşi dorea ca măcar cineva să îi observe ochii, chiar şi sub lentilele groase ce o ajută să citească de la depărtare, să îi spună că strălucesc precum marea sub cerul verii şi să îi laude conturul buzelor. Îşi dorea ca cineva să o observe cu adevărat măcar pentru două secunde.

    Ce avea să îi spună mamei sale, când aceasta va întreba câți prieteni şi-a făcut? Probabil va născoci din nou o poveste despre o fată cu nume de floare şi păr strălucitor, ce i-a ieşit în cale când se dădea cu viteza pe leagăn. I-ar fi spus că i-a julit coatele din cauza impactului, dar a ajutat-o să se ridice şi au devenit prietene. Mama sa ar fi crezut-o ca de fiecare dată, dar şi-ar fi dat seama că nu are pe nimeni la următoarea ieşire în parc.

    Inspiră adânc şi deschise ochii după ce termină de povestit, pentru a vedea cât de atenți erau micii privitori din biblioteca cu miros de scorțişoară şi bețişoare parfumate. Trei dintre ei trecură deja în lumea viselor, patru căscau de zor, iar alții cinci urmăreau cu degetul imaginile unei cărți cu pirați. Continuă totuşi povestea, pentru cei câțiva care încă îi mai urmăreau buzele.

    — Cândva aveam unsprezece ani, reluă.

    Inspiră adânc şi încercă să înflorească povestea pentru plăcerea micilor spectatori. De fapt, mica fetiță era un urs, iar restul personajelor întruchipau la rândul lor necuvântătoare.

    Aşa că dădu frâu liber amintirilor şi se opri într-una dintre serile bune din viața ei. Îşi aminti cum zăcea pe scările prăfuite ale liceului, aşteptând ca tatăl său să vină să o ia.

    Părinții ei erau de mulți ani despărțiți, iar tatăl ei îşi crease o nouă familie, ca mai apoi să îi aducă pe lume un frate mai mic, enervant şi încăpățânat din cale-afară. Făcea pe bona o dată pe lună, iar în acea seară pustie de toamnă era mai entuziasmată decât oricând să ajungă în casa groazei.

    Tatăl său conducea neglijent şi aproape lovi stâlpul din fața liceului când avu intenția de a parca. Renunță rapid la alte încercări şi îi făcu semn să urce în decapotabila lui roşie. Vopseaua era decojită în multe părți, oglinda dreaptă era spartă, iar radioul scâncea de durere. Nimic nu mergea bine când tatăl ei era prin preajmă.

    Coborî în viteză şi deschise uşa ce dădea în bucătăria mult prea murdară. Îşi încreți nasul şi dădu dezaprobator din cap. Era aici pentru a face pe bona, nu pe menajera. Se aruncă pe canapeaua din sufragerie şi porni o emisiune despre artele plastice.

    Tatăl său strâmbă din nas când văzu ce emisiune alese, dar nu-i prea păsa. De abia aştepta să plece, pentru a-i putea mânca toate dulciurile din frigider. Puse ochii pe o pungă de jeleuri colorate ce îi fusese interzis să mănânce când avea şase ani.

    — Desenele sale încep la ora şapte, începu. La nouă trebuie să fie în pat.

    Dădu din cap şi scurtă discuția, încercând să scape de el. În cele din urmă se conformă, îşi luă cravata şi ieşi pe uşă.

    Îl strigă pe puşti şi aşteptă până ce simți cum canapeaua se lasă sub greutatea lui. Avea de gând să îi facă o seară memorabilă.

    — Îți plac jeleurile? îl întrebă.

    — Tati zice că nu am voie.

    — Tati vorbeşte prostii.

    Se ridică şi deschise cu îndemânare punga de jeleuri colorate, apoi o aruncă în brațele puştiului.

    — Mănâncă, îl îndemnă, iar acesta se conformă şi înfulecă jumătate de pungă.

    Mută pe o emisiune despre activități paranormale şi țipă scurt când apăru un chip scheletic pe ecranul televizorului. Băiatul îşi acoperi ochii cu mâinile şi se abținu din răsputeri să nu lase lacrimile să cadă.

    — Tati zice că am să visez urât dacă mă uit la aşa ceva.

    — Vrei să ştii ce cred eu despre ce zice tati? întrebă indiferentă.

    Băiatul dădu din cap, speriat de moarte. Se sprijini de spătarul canapelei şi se făcu comodă, luând încă două jeleuri din punga aproape goală.

    — Tati te minte. Dacă nu ai să te uiți, vor ieşi toți de sub pat şi te vor mânca. Le plac copiii cu gust de jeleu.

    Puştiul deschise ochii larg şi se uită înspăimântat la fața ei. Tocmai mâncase singur aproape o pungă întreagă de jeleuri colorate şi era clar că avea gust de jeleu. Îşi fixă ochii pe televizor şi rămase aşa pe tot parcursul emisiunii, neclipind sau strigând.

    Îl privi amuzată cum înghite în sec, abținându-şi lacrimile şi sughițurile de spaimă, dar apoi i se făcu milă şi închise televizorul.

    — La culcare, îi spuse.

    — Dar mă vor mânca.

    — Doar dacă te prind că nu dormi.

    O luă la fugă pe scări şi se îmbrăcă cu pijamaua sa cu dinozauri. Închise ochii şi dădu drumul lacrimilor, căci inima lui mică nu mai putu suporta presiunii.

    După ce se amuză pe seama puştiului, lăsă deoparte punga goală de jeleuri cu gust de căpşuni şi lămâie. Văzu telefonul şi avu intenția să sune pe cineva, pe oricine, dar un val de melancolie o cuprinse. Nu avea pe nimeni cu care să râdă de micul băiat ce plângea la etaj.

    Putea să-şi sune verişoara, dar era tocmai în India şi nu credea că avea credit pentru aşa ceva. Sau poate o putea suna pe Miranda, o fată tare drăguță cu care vorbise odată când fusese internată în spital din cauza piciorului rupt. Dar îşi aduse aminte că vorbise cu ea din politețe, pentru că stăteau în acelaşi salon, nu din simpla plăcere de a o cunoaşte.

    Lovi cu piciorul pământul şi îşi lăsă capul să cadă pe spate, încrucişându-şi mâinile la piept. Ducea o viață singuratică, iar asta nu-i plăcea deloc.

    Îşi ridică capul de pe canapea şi privi îmbufnată spre măsuța de cafea. Un pix şi un carnețel dungat cu foi gălbui zăcea neatins de luni bune. Putea spune asta după praful ce se aşternu pe coperta dintr-o imitație de piele vişinie. Ridică micul carnet şi suflă praful ce se ridică imediat în aer. Încercă să deseneze, dar niciodată nu avu suficient de mult talent încât să îi iasă ceea ce îşi dorea.

    Dar când pixul atinse foaia, un beculeț se aprinse deasupra capului său şi mâna-i începu să scrie. Scrisese un basm frumos şi termină cu o poveste sinistră de dragoste, dar încă nu-şi dădu seama de unde curgeau atâtea cuvinte. Aşa că începu să compună melodii, pe care urma să le cânte la chitară când toată lumea adormea şi avea intimitatea necesară, adăpostindu-se în vechiul hambar, pe fânul umed.

    Seara aceea fusese primul ei moment de glorie. Şi ultimul, din câte aflase mai târziu.

    Dar asta se întâmplase acum mulți ani, iar viața ei nu încânta pe nimeni, în special pe nişte copii de grădiniță. Privi grupul ce nu mai era deloc atent la ea şi scutură din cap. Ceru ascultare, dar tot nu o primi. Doar câțiva copii îşi îndreptară atenția spre ea, probabil speriați de o eventuală ceartă din partea părinților când vor afla că nu au fost respectuoşi cu o femeie mai în vârstă decât ei.

    — Urma să fac treizeci de ani, reluă ea şirul poveştii.

    Îşi aminti totuşi că îi merse bine într-o perioadă scurtă – foarte scurtă – de timp. Se angajase la o cafenea şi lucra două ore în fiecare seară, cântând melodii lente la chitara ei roasă de timp. Se aştepta totuşi să fie apreciată de public, dar cafeneaua aceea avea cea mai groaznică cafea din lume şi se pare că acum aveau şi cel mai groaznic muzician, aşa că clienții dispăreau miraculos înainte să apară comanda.

    Cariera sa începu atunci, iar cântecele ieşiră la iveală, dar tot atunci se şi sfârşi şi îşi îngropă chitara sub mormanul de haine vechi ce le ținea sub pat. Îşi promise atunci că nu va mai cânta, de dragul publicului şi de dragul propriilor urechi ce deja obosiseră de la atât de mult chin.

    Şi ajunse din nou singură, în apartamentul său cu un stil țărănesc, care mirosea a mucegai şi mâncare stricată, dar odată ce te obişnuiai, mirosul devenea un iz de scorțişoară şi ciocolată caldă. Se întinse pe pat şi amestecă alene în ceaiul de mentă pe care tocmai şi-l prepară, gândindu-se că doar printr-o minune ar mai putea găsi fericirea de care avea nevoie.

    În clipa următoare, soneria sună, iar ea sări ca arsă de pe canapea – la propriu pentru că vărsase o cantitate considerabilă de apă clocotită pe pantalonii săi subțiri de bumbac. Inima-i galopă şi pentru câteva secunde de glorie se gândi că bunul Dumnezeu îi trimise un prinț în fața uşi, deoarece i se făcuse milă de ea. Dar soneria continuă să sune şi se dovedi a fi doar o comandă greşită de pizza cu şuncă şi caşcaval.

    Se trânti înapoi pe canapea, cu o felie de pizza într-o mână şi ceaşca de ceai în cealaltă, mintea tulburată şi o inimă pustie.

    Şi povestea continuă, căci curând avea să ajungă la şaizeci de ani. Tatăl său avea o vorbă, pe care o spunea la fiecare reuniune de familie: „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate.”; o furase de la Mircea Eliade, pe care îl aprecia destul de mult.

    Şi cât de adevărat i se părea acel citat acum. Doar că ea ajunse la suflet mai repede decât era necesar şi găsi doar flori putrezite şi artere moarte, căci ducea lipsă de atâta iubire încât uitase să hrănească florile cu lacrimi dulci şi le otrăvi cu lacrimi amare.

    Se sprijini de măsuța de cafea şi desfăcu vechiul carnețel cu cântece şi poveşti. Rupse o pagină şi se hotărî să îl facă pe tatăl ei fericit, trimițându-i o scrisoare.

    Dar după ce închise plicul rozaliu, o cuprinse din nou melancolia. Voia să aibă pe cineva de la cine să primească scrisori colorate şi vizite de care să se plângă că sunt prea rare şi scurte.

    Acum, la cei aproape şaizeci de ani pe care îi avea, îşi aminti că nimeni, niciodată, nu o băgă în seamă. Fusese mereu o umbră pierdută sub razele arzătoare ale soarelui.

    Poate de aceea se şi făcuse terapeut. Aici, înconjurată de copii, singurătatea dispărea pentru câteva minute şi era înlocuită de inocența a o mie de suflete tinere. Îi privi pe toți şi zâmbi când văzu ce efect avu povestea sa asupra micilor spectatori răsfățați. Respirațiile lor liniştite răsunau în sala mare a bibliotecii, iar trupurile lor se intercalau. Erau un morman de copii pierduți în lumea viselor.

    Îşi dădu părul cărunt după ureche şi se conformă cu faptul că până şi cei mai tineri oameni de pe planetă o ignoră total. Aşa a fost să fie, se gândi. Urma să moară singură şi să fie plânsă doar de pisicile sale ce tropăiau prin micul apartament.

    — Cândva aveam şi eu şapte ani…, şopti şi se ridică de pe scaunul prăfuit.

    Simți că renaşte, când toate amintirile sale se derulau în fața ochilor. Simți că se poate îneca în melancolie, fără să îi pese cu adevărat.

    Share facebook: Engel Stellar

    https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=331898283848469&id=100010849000918&ref=bookmarks

    Like

  9. Poveste de viață

    Simțeam mirosul proaspat al filelor scrise, mirosul cartonului ce invaluia fiecare gand al autorilor.. Oriunde priveai, gaseai ceva placut ochilor, peste tot zareai mii de curcubee ce-ti furau ochii.
    Eram intr-o biblioteca, locul in care grijile dispareau in mod misterios, in care responsabilitatile faceau cale intoarsa in momentul in care intram in cladire, in care simteam ca traiesc pe alt teritoriu, pe alta planeta..o planeta a cititorilor. Sentimentul este unul plin de “fluturi in stomac”, sa zic asa.. este sentimentul si gustul unei noi lecturi, unei evadari din realitate, a unei dragoste impartasite personajelor. Am salutat respectoasa bibliotecara, mi-am continuat drumul printre rafturile proaspete, cautand cartea specifica si potrivita, cea care mi-ar da viata. Imi treceam degetele fine pe toate cotorurile cartilor, simtindu-le nelinistea si dorinta arzatoare de a fi scoase la lumina ..
    Deveneam nelinistita, nu gaseam ceea ce cautam, mi se parea ca, in acel moment, cautam acul in carul cu fan, iar acest lucru ma frapa. Atatea carti, atatea titluri, atatea povesti ce cauta lumina zilei din nou, iar eu nu o gaseam pe cea care sa-mi insenineze ziua.
    In acel moment, de parca m-ar fi fulgerat ceva, simteam ca ma cuprinde o rece amorteala ce-mi strabatea corpul dinadins lent, pentru a ma bulversa.. Intr-un coltisor, usor scoasa in afara raftului, zacea o carte, sau mai bine spus, urmatorul meu obiectiv.. Devenisem curioasa ce poveste ascunde, ce mistere si frumuseti se afla in spatele ei. Ei bine, cu pasi marunti m-am apropiat de raft, mana mi s-a cutremurat usor in timp ce o ridicam, am tras usor acele file tiparite impreuna, ascunse subt coperta tare. O coperta deloc incarcata, ci mai mult simpla si expresiva, dar nu imi venea sa cred ochilor.. era acea carte pe care o cautam de luni intregi, poate chiar ani, in toate bibliotecile si nu o gasisem.. Ba chiar mai mult, intrebam si de cunostinte daca o au in posesie, dar primeam numai raspunsuri negative. De altfel, mi s-a luminat chipul intr-un mod extrem de ciudat.. Chiar nu ma asteptam.. In sfarsit o tineam in mana, o aveam si o simteam.. Cartea se numeste “Razboi si pace” si este scrisa de Lev Tolstoi. Vazusem filmul, care imi captase intreaga atentie, iar din acel moment cautasem cartea peste tot, cum nu aveam posibilitatea sa mi-o cumpar.. Cred ca acel moment a fost cel mai fericit din intreaga mea viata.. Asa cum momentul unora este acela in care, in sfarsit sunt sarutati de catre baiatul pe care il plac, acesta a fost al meu.. Deja simteam caldura transmisa de autor, astfel incat mi se zguduiau urechile precum un uragan ce distruge totul fara a privi in jur.. Cu pasi repezi m-am indreptat catre doamna bibliotecara si cu un minunat entuziasm i-am cerut sa imprumut cartea, instiintand-o ca o voi termina de lecturat intr-un timp estimativ scurt, avand in vedere bucuria din ochii mei.
    Ajunsa acasa, m-am apucat negresit de citit minunata capodopere a lui Tolstoi. M-a lasat fara cuvinte. Nu o sa uit in veci momentul in care am intalnit-o. De aceea, nu va pirdeti speranta in privinta lucrurilor importante! Acestea vor o loc intr-un moment sau altul, atunci cand va asteptati mai putin.

    Like

  10. Doar noi
    – Ce vezi?
    – Agape și Satori.
    – Astea sunt dintr-un film.
    – Nu, exista. Uite, acolo, doar noaptea…
    – Acolo e Bellatrix. Din Orion. Aici ce vezi? Privește-mă.
    – Văd viitorul. Poate ne văd pe noi, poate pe fiecare în parte. Știi, legendele alea despre jumătăți sunt false. Toate. Pentru că noi suntem întregi. Oamenii nu știu să spună nici nu vor să recunoască. Ne căutăm completarea, nu jumătatea. Nu e același lucru. Mai văd că ai plâns și că ești învățat cu asta. Că nu-ți mai pasă de durere.
    Își puse brațele în jurul ei iar frunțile li se atinseră. Electric.
    – Până și acum te doare și nu spui. De unde atâta putere? De ce te-ai afundat în lumea aceea? Acolo nu se trăiește.
    – Haide să ne așezăm pe iarbă. Dacă ți se va părea rece vei sta pe mine. Îți pot fi orice dar nu-ți cer să-ți fiu ceva. Uite, copilă – da, știu, sună prostește – te-am cunoscut dinainte de a ști despre tine, te-am căutat, fără să vreau și fără să știu, zeci de ani. Poate, dacă tocmai tu “vezi” stelele, dinainte de a ajunge aici pe pământ. Aici e prea multă moarte, prea multă durere. Hai cu mine. Haide dincolo unde nimic nu ne-ar mai putea atinge ori separa. Doar că, vezi tu, pasiune, acolo nu există reguli. Nici măcar asupra vieții și morții. Fiecare există sau nu, poate ori nu, lucrurile nu funcționează așa cum le știi.
    Sângele începuse să-i șiroiască pe brațe, unde fusese rănit. Ea nu vedea însă a simțit căldura și s-a speriat puțin. Nu înțelegea. Cum poate el să… Și-atunci l-a dorit. De tot. Al ei.
    – Vin. Indiferent ce.
    Frunțile lor încă se atingeau, umbre, în lumea din care tocmai plecaseră. Umbrele lor se alungeau, materiale, în lumea în care au intrat. Undeva vuia deja viscolul, in noapte. Dincolo soarele îi primea fără să-i ardă pentru că îl cunostea pe el, îi știa durerea iar oricine ales de el însemna că este suficient de bun pentru a intra în lumea asta fără prea mult viitor dar mai intensă decât orice cunoscut până atunci. Frunțile. Chipurile. Ochii arși de trecuturi și suferințe. Sânge șiroind pe mâinile ranite. De acolo pornise totul. Amândoi, toți trei de fapt, căci soarele era mai viu decât oricând, știau ca frunțile li se vor atinge în orice lume. Că durerea nu va dispărea brusc, pentru că ei nu mai erau muritori. Erau cele mai vii și, de-ar putea spune așa, ființe complete, deși libere și cu posibilitatea alegerii de fiecare clipă.
    Și-atunci s-au trezit. Îmbrățișați. Într-o lume nouă pe care nu o cunoșteau dar despre care simțeau că îi primise deschisă, chiar puțin curioasă. Pentru că nici ea, lumea, ce dăinuia de milenii- da, nu era mai veche – nu mai văzuse ființe atât de hotărâte și, in mod ciudat, vii într-o lume, cea nouă și deja morți – tot îmbrățișați, căci ei au fost împreună dintotdeauna – în cea din care tocmai plecaseră.

    Autor: Boiceanu Ioana – Adela, vârstă: 22 ani.
    Facebook: Boiceanu Ioana – Adela
    Link: https://www.facebook.com/adela16/posts/1467867536575951?pnref=story

    Like

  11. Eu și Diva

    … și nu se mai oprea ploaia mocănească de noiembrie. Când am traversat strada spre universitate, am înțeles că era complet inutil să mă mai feresc de bălțile imense care făceau din bulevard un adevărat ocean. În geanta mea de blugi hand made (cam nereușită, ce-i drept), nu mai era niciun curs uscat. De fapt „uscat” era un cuvânt foarte rar auzit în acea perioadă. Și nicio haină (indiferent de cât de aproape era de piele) nu mai era uscată. Eram una cu ploaia… și pe vremea aceea, nu mă deranja deloc. Nu mă deranja nici că părul meu arăta ca o claie de fân după ce și-au făcut păsările cuib, nici că din pantofii mei țâșneau șiroaie de apă atunci când pășeam. Așa eram eu în ziua aceea… și mai aveam și un examen la engleză pe care intenționam să-l trec cu brio. Îmi plăcea la nebunie și studiam zilnic limba și literature engleză, scriam poezii în engleză… eram cu adevărat pasionată de această limbă. Examenul însă, se anunța unul dificil, profesoara era la fel de agreată de studenți precum ploaia mocănească de noiembrie.
    Îmbibată în apă la maxim, am pășit în sala unde urma să se țină examenul, acolo unde câteva colege de-ale mele, uscate și atât de bine aranjate încât arătau ca niște adevărate dive, au izbucnit în râs.
    -Uite-o pe Pricob! Iar s-a îmbrăcat în pantalonii lui bunică-sa! a rostit înțepat Diana, o colegă blondă, imună la ploaia ce nu mai contenea de vreo patru zile.
    M-am așezat în bancă fără să-mi pese de remarcile lor, dar mă întrebam cum or fi aterizat ele în școală, că nu vedem nici urmă de apă.
    Lângă mine, ca o felină cu un scop bine creionat s-a așezat Diana.
    -Vrea să copieze, mi-am spus, văzând că felina deja calcula distanța dintre ea și foile mele.
    N-am fost dintotdeauna o persoană pașnică, iar în perioada aceea, cu siguranță, nu eram. Mi-am poziționat ciorna mai aproape de Diana, iar în gândul meu încolțea fiorul atât de dulce al răzbunării.
    După ce au sosit subiectele și suspinele de rigoare, am început să scriu pe ciornă. Fiecare subiect era condimentat cu cele mai grave greșeli gramaticale și cele mai imense dezacorduri, încât îmi și imaginam fața terifiată a profei când avea să citească terorile pe care Diana le copia de zor, mulțumită de beneficiul pe care îl avea așezându-se lângă una ca mine… una care părea să poarte pantalonii bunică-sii.
    -Hai, fetelor, le spuse ea prietenelor sale care acționau ca o minte colectivă (cam șubredă, ce-i drept). O să trec cu brio și la acesta! Să mergem să bem o apă cu lămâie!
    Celelalte au urmat-o încuviințând și felicitând-o că a știut să acționeze.
    -Băi, deci tu te descurci întotdeauna, nu știu cum faci, o felicită una dintre prietene.
    -Destinul, oftă ea, așezându-și eșarfa cu nonșalanță.
    Felina îmi aruncă o privire net superioară și-mi spuse:
    -Ți-ar fi stat mult mai bine în blugi!
    Apoi plecă, împreună cu celelalte, să-și savureze apa cu lămâie.
    Zilele au trecut, la fel de ploioase ca și ziua examenului… și a venit și ziua afișării notelor. Pe cât de mare a fost mirarea divei care nu știa de ce diferența dintre notele noastre era egală cu 9, pe atât de imensă a fost satisfacția mea. Am ieșit din clădirea universității, iar diva a alergat în spatele meu, cel mai probabil, pentru a-mi cere o explicație. În timp ce grăbeam pasul pe aleea cu tei bătrâni din fața universității, am auzit un zgomot ciudat și am știut că ceva grav avea să se întâmple. M-am întors și am văzut fața terifiată a divei care striga ceva, dar huruitul era mult prea mare ca să înțeleg ce spunea.
    Apoi mi-am dat seama ce se întâmpla… un tei bătrân se prăbușea, iar eu eram acolo, pe alee, chiar sub el. Am avut senzația că genunchii mei erau de gumă și nu reușeam să mă mișc. Am văzut câteva crengi căzând pe lângă mine și apoi două mâini care m-au împins… și apoi impactul trunchiului greoi al teiului cu cimentul de pe alee.
    Liniște… și apoi o voce cunoscută mie:
    -Băi, m-ai speriat rău! Ai înțepenit… nu vedeai că teiul venea peste tine?
    Am simțit o imensă ușurare. Eram întreagă.
    Diva mi-a întins mâna. Ea a fost cea care mă împinsese din calea teiului.
    În zilele următoare, am fumat amândouă pe aceeași bancă, am stat la cursuri una lângă cealaltă… și chiar am fost la un ceai. Diva a început să învețe bine, iar în timp, am devenit destul de apropiate. Începuse să-mi facă concurență la engleză, iar eu începusem să-mi schimb stilul vestimentar. Cât despre incidentul cu nota, nu prea l-am mai adus în discuție, dar am înțeles amândouă că toate problemele din această lume încep cu o lipsă de comunicare.

    Like

  12. Totul a început pe 22 iunie 2001. Aceasta este ziua în care m-am născut. Pentru mine totul începe atunci, dar povestea aceasta nu va fi despre viața mea ci despre viață.
    Totul începe în ziua în care ne naștem și totul se sfârșește în ziua în care murim. Între cele două zile se presupune că trăim, dar oare chiar o facem cu adevărat?
    Am momente în care simt neapărat nevoia de a trăi ceva nou, momente din ce în ce mai dese, momente în care simt că simpla-mi existență mă obosește. Cred că această monotonie este lucrul de care mă tem cel mai mult.
    Bine, poate că totuși scriu despre viața mea, dar nu numai a mea. Bine, poate că monotonia vine după uitare. Deși uitarea este inevitabilă… după cum explică John Green în ”Sub aceeași stea”, capitolul unu, paginiile 20-21:
    ,,Va veni o vreme, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămași care să-și aducă aminte că ar fi existat vreunul și că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-și amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine (notă:de noi). Tot ceea ce noi am făcut și am construit, și am scris, și am gândit, și am descoperit va fi uitat. Poate că vremea asta se apropie sau poate că e la milioane de ani distanţă, dar chiar dacă vom supravieţui prăbușirii sistemului nostru solar, tot nu vom supravieţui pentru vecie. A existat o vreme înainte ca organismele să fi avut conștiinţă și va exista un timp și după aceea.”
    …totuși ideea că nimeni nu va știi că a existat cineva, cu numele meu, că nu voi realiza nimic concret și de durată și care să aibă o relevanță pentru lumea noastră mă îngrozește. Toți vrem să rămânem cunoscuți pentru ceva, dar totuși odată totul se va sfârși.
    Până la urmă ”povestea” vieții începe acum câteva milioane de ani, odată cu zorii umanității și se sfârșește…
    până la urmă, nimeni nu știe când și cum se va încheia această poveste, nimeni nu știe dacă va avea final fericit sau nu. Mă tot gândesc, umanitatea există de milioane de ani și încă respectă aceleași tipare deși lumea s-a schimbat foarte, foarte mult, oare cum se va încheia totul?
    Avem o viață îngrozitor de scurtă, niște vise foarte mari și totuși simpla existență limitată ne limitează viața la o serie de evenimente monotone care duc la moarte și la uitare.
    Am reușit să vă fac foarte optimiști. nu-i așa?
    Până la urmă, viața nu trebuie să fie doar un șir de evenimente monotone, până la urmă există speranță și pentru asta, eu scap de monotonie, citind, îmi lărgesc universul și evadez din realitate.
    Până la urmă cu toții avem momente speciale, de care ar trebui să profităm cât mai mult.
    Poate că pentru alții de exemplu o anume carte citită nu este ceva special, dar pentru mine poate fi.
    Existența fiecăruia este o ”poveste de viață”!
    Nimeni nu știe cum se va sfârși ”poveste vieții”, dar ”povestea mea” de viață este sub controlul meu, nu pot atinge absolutul, nimeni nu poate, dar această poveste a mea este o piesă de puzzle din ”Marea Poveste” despre care am vorbit, la fel și povestea fiecăruia și simplul fapt că este o piesă, o face importantă!

    https://www.facebook.com/profile.php?id=100005188126402&pnref=story

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s