Lecturi indiscrete

Lecturi indiscrete

Autor: Dana Burda

    Întotdeauna mi-a plăcut să ascult poveștile altora. Copil fiind, imi plăcea enorm să stau liniștită între mătușile mele și mama și să le ascult povestind și iar povestind aceleași lucruri mereu întoarse pe toate părțile. Mi-a plăcut să înmagazinez amintirile celor dornici să mi le spună. Am ascultat de atâtea ori povestea marii familii din care provenea mama mea încât astăzi sunt singura care o mai știu. Chiar dacă nu făceam caz de cele pe care le știam, era vorba de o curiozitate percepută ca fiind cam indiscretă de către lumea aceea feminină tradițională. Și apoi am extins această curiozitate indiscretă spre lecturi de cărți ce oferă povești de viață personale: autobiografii, biografii romanțate sau critice, memorii, amintiri, jurnale.lecturi

            Prin 1964 am decis să țin un jurnal, secret evident. Aveam multe nemulțumiri și multe întrebări la care nu doream răspunsuri standard. Aveam oarecum drept model jurnalul lui Mikluho Maklai din perioada în care a făcut cercetări în Papa, Noua Guinee. Era un jurnal clasic, cu notări zilnice în care se amestecau observațiile legate de viața băștinașilor și micile întâmplări cotidiene. Cam așa am scris și eu în primul meu jurnal. Atunci când mi-a căzut în mână jurnalul pictorului francez Eugen Delacroix am fost pur și simplu cucerită.  Era o lectură care mă ajuta să-l înțeleg mai bine pe cel care pictase Libertatea conducând poporul ca un omagiul revoluției de la 1830 și “Masacrul din Chios”pentru a dezvălui lumii întregi grozăvia unei stăpâniri anacronice și era în același timp și un model mult mai sofisticat de jurnal. Cartea mi-a fost dăruită de tatăl meu în 1965 și se numea “Pagini de jurnal” fiind scoasă de editura Meridiane chiar în acel an. Am citit și recitit acest jurnal cu o adevărată pasiune. Eram fascinată de posibilitatea de a afla direct de la cel în cauză ce gândește, ce crede, ce nu-i place și ce-l încântă.  Și așa am decis să continui să țin propriul meu jurnal în ciuda tuturor vocilor potrivnice. Pentru că a ține jurnal personal în anii comunismului putea fi periculos. Nu pentru oamenii obișnuiți, deși a fi om obișnuit nu este atât de simplu pe cât pare. Prima lecție pentru așa ceva am învățat-o din jurnalul marelui pictor care face un fel de apologie a singurătății ca o cale spre pace și armonie interioară. Am învățat adică să nu vorbesc despre jurnal cu nimeni. Era un simplu caiet de școală banal și care nu părăsea raftul meu cu manuale și caiete. Dar am observat cu timpul că un jurnal te ajută cu adevărat să te îmbunătățești lăuntric după cum spune Delacroix în însemnarea sa din 3 septembrie 1822.

   În anii ce au urmat am avut grijă să citesc orice jurnal publicat care îmi cădea în mână. Așa am citit jurnalul lui Alfred de Vigny, cele două volume ale jurnalului ținut toată viața de Lev Tolstoi, dar și ultima variantă uriașul tom de peste 1000 de pagini din 2011 în traducerea impecabilă a Janinei Ianoși, fragmentele de jurnal ale lui Mark Twain pentru că varianta finala abia a fost publicată anii trecuți când s-au făcut o sută de ani de la moartea autorului, jurnalul lui Tudor Vianu, al lui Camil Petrescu și Eugen Barbu căruia i-am citit și cele șapte volume de jurnal de creație intitulate “Caietele Principelui” menite să demonteze acuzația de plagiat care i s-a adus și mai ales atât de cunoscutul jurnal al Annei Frank, fetița care s-a salvat ca amintire prin jurnalul pe care l-a ținut înainte de a fi ucisă de naziști.

     Evident cele mai multe jurnale au apărut după 1990 când a scrie un jurnal personal nu mai avea nimic subversiv și nu mai era un mic act de curaj anonim. Era ceea ce trebuia să fie într-o lume normală, o decizie personală luată din motive foarte personale. Și în același timp nu mai era nici o problemă să fie traduse și publicatele cele vechi deja apărute în alte țări. Cu ce plăcere am citit jurnalele scrise de regina Maria, de prințesa Martha Bibescu, de frații Goncourt, de Jules Renard, George Orwell, Pierre Drieu La Rochelle, Julien Green, Radu Petrescu, Armand Călinescu, Albert Camus, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Agatha Cristhie,Dostoievski, Petre Pandrea, Bogdan Matei, Gala Galaction și Sanda Stolojan. După cum se poate vedea nu am avut nici un fel de preferință. Toate jurnalele citite mi-au plăcut, m-au interesat, m-au impresionat și m-au îmbogățit. Și mai sunt încă foarte multe altele pe care nu am apucat să le cumpăr și să le citesc. Și sunt încă destui oameni importanți, scriitori,artiști, oameni de știință, oameni politici care scriu jurnale ce vor vedea la un moment dat lumina tiparului.

    Pentru foarte mulți diariști de seamă publicarea jurnalului este un adaos de valoare la o opera deja cunoscută și apreciată. Nimeni nu-și începe cariera de scriitor publicând mai întâi un jurnal. Pentru a fi tipărit, publicat, cumpărat și citit, autorul jurnalului trebuie să fie un nume cunoscut. Sigur, sunt și cazuri excepționale ca cel al Annei Frank căreia jurnalul i-a făcut un nume dincolo de teribila și nedreapta sa dispariție. Mai avem și cazul jurnalului fluviu al scriitoarei Anais Nin publicat necenzurat la ani buni după dispariția autoarei. Și în această categorie se înscriu și alții. George Orwell, Pierre Drieu La Rochelle, Julien Green, Jules Renard, Lev Tolstoi, Dostoievski, Martha Bibescu, Mihail Sebastian, regina Maria, Armand Călinescu, Lev Tolstoi, frații Goncourt sunt toți dintre cei ale căror jurnale au fost publicate mult după moartea lor. Avem însă și cazuri de jurnale care sunt publicate chiar de autori în timpul vieții lor. Aici este vorba în primul rând de jurnalele de creație cum este cazul scriitorului Mircea Cărtărescu în care se îmbină clasicul jurnal cu jurnalul de creație și tocmai prin asta devine o lectură fascinantă. Dar și jurnalul lui Eugen Barbu ce avea menirea să dea o bază autobiografiei lui de luptător comunist într-un moment în care avea nevoie de așa ceva. Sunt și jurnale al căror autor niciodată nu s-ar fi gândit la publicare pentru că era vorba de oameni obișnuiți, foarte bine educați și care țineau jurnal tocmai pentru că așa se autocontrolau. Este cazul jurnalului  profesoarei Lucia Țencovici publicat la mulți ani de la moartea sa de cătrei fiica ei, Maria Luminița Stoienescu. Dincolo de omagiul postum adus de fiică mamei sale acest jurnal care se întinde cu notările din 21.o2.1916  până în 8.11.1919 are și valoare de document istoric pentru că profesoara Țencovici nu notează doar propriile sale griji, îngrijorări, preocupări ci și foarte multe date despre ce se întâmpla în acea perioadă atât de grea a primului război mondial. Chiar din prima notare, din 21.02.1916 aflăm de moarte reginei Elisabeta. Sunt extrem de interesante informațiile despre perioada ocupației germane ce rezultă din aceste însemnări zilnice. Profesora Țencovici nu s-a refugiat în Moldova ci a rămas la Craiova continuând să predea la școală. Recomand citirea acestui deosebit jurnal!

    Există oare vreo caracteristică definitorie a diariștilor cum sunt numiți cei care scriu jurnal personal? Probabil că specialiștii ar avea de spus ceva în această privință. Părerea mea de cititor indiscret de jurnale este că putem detecta din lectură o foarte mare sensibilitate sufletească, o permanentă neîncredere în mesajul destinului propriu la care se adaugă toate provocările unor epoci dificile și extrem de solicitante. Dar mai este vorba și de orgoliu, ambiție, viață sentimentală furtunoasă, neliniști de tot felul. În mod sigur jurnalul te ajută să te cunoști, să-ți inbunătățești stilul, să fii mai atent la cei din jur și la anumite amănunte pe care de cele mai multe ori le treci cu vederea, te ajută să treci peste momentele grele sau doar neplăcute și mai ales te ajută să îți menții zâmbetul indiferent de ce este în sufletul tău. Jurnalul este ceva extrem de personal, un alter ego al celui care il scrie, un loc în care de multe ori cel care scrie își ascunde partea cea mai fragilă a sufletului. De aceea în zilele noastre jurnalul este adesea folosit în scopuri terapeutice de către psihologi.

   Dar ce este un jurnal? Dicționarul spune că jurnalul personal este un text scris în mod regulat, cel mai adesea zi de zi, prezentând faptele, gândurile, emoțiile, preocupările, temerile, căutările celui care îl scrie. Este o scriere 100% subiectivă. Orice notare este datată și fiecare diarist are modul lui de a face această datare. Unii ca Pierre Drieu La Rochelle scrie anul la început și apoi doar data zilei si luna ceea ce face lectura mai dificilă. Eu am separat cu semne de carte anii respectivi. Același sistem l-am întâlnit și în jurnalul scriitorului Mircea Cărtărescu. Alții sunt foarte preciși și meticuloși cum este doamna Lucia Țencovici care trece nu numai data completă, ziua, luna și anul ci și locul în care se afla atunci când a scris la fel ca și Alfred de Vigny. Petre Pandrea scrie pentru perioade mai lungi de timp dată fiind situația specială în care scrie. Matei Bogdan care are un superb “Jurnal bruxellez” are la început o datare vagă, “2011, toamna” și alta finală la fel de vagă “2013, vara” , dar care în contextul cărții sunt de fapt tot ce trebuie. Recomand și acest jurnal, este plin de viață, de informații, de umor și de adevăruri dureroase care ar trebui să ne dea de gândit.

   Jurnalul clasic standard este cel care are notate corect data completă și locul și cât mai multe amănunte din viața celui care scrie dacă ar fi să vorbesc din punctul de vedere a unui cititor indiscret și pasionat de jurnalele altora. Jurnale clasice au scris regele Carol I, regina Maria, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Jules Renard și Gala Galaction  și mă refer evident la cele citite de mine. Sunt și jurnale scrise literaturizat cum este cazul jurnalului Marthei Bibescu din perioada 1915 – 1916 care este clasic ca datare și relatare, dar modul în care scrie este extrem de literar.

    Din jurnalele citite de mine până acum sunt câteva care m-au impresionat în mod deosebit. Jurnalul scriitorului Mihail Sebastian, cel al scriitorului Gala Galaction, cel al filozofului și scriitorului Mircea Eliade și cel al scriitorului Lev Tolstoi.

    Jurnalul scriitorului Mihail Sebastian l-am citit în anul 1997 deci este vorba de prima ediție a acestui jurnal apărut la editura Humanitas în anul 1996 cu o prefață de Leon Volovici. Lectura lui mi-a produs un șoc. Citisem toate piesele de teatru ale scriitorului și toate scrierile în proză, ascultasem și văzusem atât de cunoscutele sale piese de teatru “Steaua fără nume”, “Ultima oră”, “Jocul de-a vacanța”  și îmi formasem o imagine de melancolie, sensibilitate și spirit oarecum romantic în ceea ce-l privește. Jurnalul îmi dezvăluia o persoană foarte rațională, inteligentă, cu un deosebit spirit de observație, și un ascuțit spirit critic, cu idei foarte precise legate de lumea în care trăia și cu o capacitate deosebită de a lupta în felul lui contra unor imense nedreptăți nemeritate și nejustificate. Citind însemnările cuprinse între anii 1935 și 1944 avem sub ochi o realitate pe care puțini o cunosc și puțini vor să o cunoască O altă imagine despre Mircea Eliade, despre Nae Ionescu, despre Camil Petrescu sau poate amănunte care să dea imaginea completă și mai aproape de realitate a acestor nume deosebite în cultura noastră. Una din observațiile lui Mihail Sebastian este fără vârstă: “11 oct. 1936….Triste, triste timpuri. Ce val de trivialitate, în care se îneacă toți din ipocrizie, din lașitate, din interes.” (p. 87 ) Am găsit în acest jurnal relatări despre mersul războiului de o clarviziune uimitoare și o lumină aparte asupra evenimentelor de la 23 august 1944. Am aflat cu uimire că expresia propagandistică atât de folosită mai ales în anii 50, “lada de gunoi a istoriei” îi aparține de fapt scriitorului Mihail Sebastian! O carte care sigur merită să fie citită și recitită!

    În cazul scriitorului Gala Galaction mă refer doar la jurnalul ce se întinde pe o perioadă cuprinsă între 1947 și 1952, anii grei și teribili ai instaurării comunismului. Notările din jurnal respiră și inspiră frică. Gala Galaction, om ce aparținea stângii elegante interbelice era temător în lumea aceea necunoscută a extremei stângi arbitrare, violente și imprevizibile. Merită citit!

   Jurnalul scriitorului Mircea Eliade la care mă refer este cel scris între 1945 și 1946. Precizez acest lucru pentru că scriitorul mai are și “Jurnalul portughez” ținut în perioada 1941-1945 când a lucrat la ambasada română din Spania și care este foarte interesant, dar este puțin altceva. Acum, dacă mă gândesc bine, jurnalul bruxellez al lui Matei Bogdan este o replică peste timp a acestui jurnal portughez a lui Mircea Eliade. Alte timpuri, altă Europă! Jurnalul anilor 1945 și 1946 este pentru Mircea Eliade un jurnal scurt din perioada anilor de incertitudine. Nu era într-o situație ușoară și dacă avem în față referirile lui Mihail Sebastian la evoluția politică a prietenului său, putem să înțelegem și de ce vorbim de incertitudine. Dar jurnalul îl ajută pe Mircea Eliade să facă față situației dificile în care se afla. Era oarecum compromis de afilierea lui spre extrema dreaptă politică și trebuia să schimbe percepția altora despre acest lucru. Noroc că destul de repede după înfrângerea Germaniei naziste anticomunismul a devenit în Occident o umbrelă extrem de încăpătoare și de durată. Jurnalul acesta este extrem de interesant pentru că în decurs de un an este martorul schimbării totale a celui care îl scrie: Mircea Eliade  se va recăsători, își va crea noi relații de familie, va reuși să revină la catedră și își va găsi o nouă țară, S.U.A. Perioada 1945 – 1946 este placa turnantă în viața și cariera lui Mircea Eliade și jurnalul este martorul discret și util.

    Masivul jurnal al scriitorului rus Lev Tolstoi este impresionant din toate punctele de vedere. Mărime, durată în timp și conținut. Început pe când avea numai 19 ani în 17 martie 1847 la Kazan este scris până în 29 octombrie 1910 cu doar puțin timp înainte de moartea scriitorului. Citindu-l te maturizezi, te transformi, îmbătrânești odată cu autorul. Pentru mine au rămas memorabile descrierea permanentului conflict dintre el și soția lui și excepționalele referiri la cărțile pe care le scria. Tonul însemnărilor este același ca cel din “Război și pace”.

    La final trebuie să pomenesc și despre fața mult mai teribilă a ținerii unui jurnal personal. Jurnalul poate să ucidă în vremuri teribile. Este cazul inginerului Gheorghe Ursu  (1926 – 1985) care a fost denunțat la Securitate de  o colegă că ține un jurnal intim în care înjură regimul politic. Jurnalul a fost confiscat, autorul lui a fost arestat, anchetat cu brutalitate și omorât în închisoare. Iar jurnalul de 811 pagini s-a pierdut în mod ciudat nefiind găsit nici acum în ciuda căutărilor insistente ale fiului inginerului Gheorghe Ursu. În anii 90 jurnalul a ajuns la Gabriela Adameșteanu care a publicat o selecție în revista 22.

   Caracterul special al jurnalului ca tip de scriere literară a determinat pe unii autori să folosească schema de jurnal pentru scrierea unui roman. Este de fapt un fals jurnal care însă îi oferă scriitorului o mulțime de posibilități inedite de a da un ton de veridicitate poveștii lui inventate. Ca exemplu- am ceva citit de mine, dar probabil că sunt multe alte asemenea cărți. Este vorba de romanul neterminat al scriitorului rus Leonid Andreev, (1871-1919), “Jurnalul Satanei” apărut la editura Leda în 2004. Un roman care merită să fie citit.

    A scrie un jurnal înseamnă de fapt  să-ți literaturizezi propria viață. Și din când în când să te transformi într-un călător în timp pentru că recitind pagini trecute din propriul jurnal sau citind jurnalele scrise de alții, nu faci altceva decât să te întorci iar și iar în trecut.lecturi-indiscrete

   Oricine poate ține un jurnal. Îl poate începe oricând și la orice vârstă. Este extraordinar de benefic în adolescență și la bătrânețe, dar și în orice moment de criză personală și evident atunci când ești scriitor sau călător. În zilele noastre în papetării se oferă fel și fel de carnete și carnețele cu coperți colorate, frumos ilustrate, cu lăcățel și cheiță pentru a sugera completa posibilitate de a-l ține departe de ochii curioșilor. Dar cel mai adesea adevărații diariști își aleg singuri tipul de caiet preferat. Eu le-am preferat mereu pe cele școlărești obișnuite, modeste și care nu atrag atenția prin nimic. Cu timpul mi-am dat seama că puținul apetit pentru lectură, mai ales pentru ceva scris de mână, este cel care îmi garantează cel mai mult caracterul secret al jurnalului. Azi se poate ține jurnal pe calculator, există programe speciale pentru așa ceva și în mare măsură blogul înlocuiește nevoia de jurnal clasic. Probabil că într-un viitor nu foarte îndepărtat vom ține jurnal precum căpitanul Picard la bordul navei Enterprise: îl dictăm pur și simplu în fața unui calculator inteligent având grijă să începem ca în orice jurnal care se respectă cu “data stelară….”. La urma urmei viața noastră este de la un cap la altul o spectaculoasă călătorie în universul destinului personal și merită să facem însemnări din această călătorie cu unică.

Autor: Dana Burda

 

 

Advertisements

One thought on “Lecturi indiscrete

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s